Am văzut Interstellar și nu intenționez să-i fac vreo cronică pentru că per total nu m-a convins, dar a apăsat anumite pedale emoționale (conform unei formule cinematografice deja știute) și m-a atins de câteva ori, cu tot cu nod în gât. Da, sunt ieftină la poveștile despre fetițe și tații lor și nu mi-e jenă cu asta. Pot să plâng la cel mai prost film făcut vreodată, dacă spune ceva despre asta.
M-am trezit azi cu piesa asta în cap și cu o senzație din aia de melancolie cu nostalgie și cu tristețe. Aproape de plâns la cafea pe balcon. Mi s-a făcut dor de tata. Dar nu tata pe care l-am pus între patru scânduri acum niște ani (nu pot să rețin anul în care a murit sau câți ani au trecut), ci tata pe care mi l-am dorit eu mereu. Ăla despre care am auzit pe la unii prieteni sau ăla despre care m-au mințit filmele.
Se apropie Sărbătorile și-s hipersensibilă, adică plâng mai des. Așa trăiesc eu perioada asta. Se apropie Sărbătorile și nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost să fi rămas tata, să fi fost viu și sănătos și să fi fost o familie ”normală”. Să mergem la pescuit, să facă mișto de mine că-s încă singură la aproape 30 de ani, să fac mișto de rabla lui de Dacie, să pună muzică popularo-manelistă despre cele două fete (femei în toată firea) ale lui, să pregătească masa de Sărbători cu mama, să apară acasă cu un brad chel și șubred și să-i facă lobby ca fiind bradul cel mai frumos din piață, să danseze la petreceri, să se machească și să fie roșu-n obraji, să-l conving să nu voteze cu Ponta, să poarte un pulover care nu-i stă bine, doar pentru că l-a primit de la mine, să-l chem să-mi vadă filmele sau să-mi repare chiuveta.
Știți și voi, ce fac tații de fete.
Dar nu e. Și aseară când fata aia a zis replica asta mi-a stat inima-n gât. Ultima dată când tata mi-a promis ceva n-a mai apărut. Trebuia să mă ducă la balul de absolvire al clasei a XII-a, dar se îmbătase pe undeva. Mă dezamăgise de miliarde de ori înainte și eu tot am crezut cu tărie că o să vină. N-a venit. Așa merg lucrurile. Așa fac și acum, mă încăpățânez să cred în oameni… Și apoi a început să existe din ce în ce mai puțin în mine. Până a dispărut de tot de pe pământ.
Tata mi-a promis foarte puțin și nu-mi amintesc când s-a ținut de cuvânt. Știu, fiecare dă cât poate, atât a putut el să dea, atât a fost dispus, atât a avut. Dar era tata și era eroul meu și nu putea să cedeze. Pentru că era tatăl meu cel mai frumos din lume. S-a cărat. Cu tot cu visele, promisiunile și întrebările mele. S-a cărat și m-a lăsat pe mine să fac filme despre el.
E marți. Și-a mai trecut o zi. Nu m-am mai gândit demult la moarte.
E noiembrie. Nu știu câți ani au trecut de când a dispărut fizic de lângă mine, dar se tot fac vreo 15 de când a început să dispară din viața mea.
Uneori mă gândesc, într-un fel romantic, că atunci când o să mor tata o să mă întâmpine și o să o luăm de la capăt.
Și de data asta o să fie mai bine.
No Comments