BobocicaLand via 135

Patru ani de liceu am mers cu autobuzul 135. Frecvent aveam ce povesti găștii de la bloc, peripețiile drumurilor, labagii, ciorditorii, babele agresive, moșii care put, tipii drăguți, tipele nebune.
Spre UNATC merg tot cu autobuzul ăsta. Când catadicsesc să-mi dau căștile jos (și să cobor printre muritori, ar zice probabil sgb) mă trezesc în același univers.

Azi, de exemplu, m-am așezat lângă o femeie care vorbea singură. Era singurul scaun gol, oamenii nu se așezau lângă ea, deși era cam plină mașina. Femeia arăta normal raportându-ne la coordonatele societății cu privire la ce înseamnă normal. Curată, până în 40 de ani. Poziția corpului, ușor ghemuită, era ciudată. Suferea de singurătate. Fusese părăsită. Îi vedeam chipul reflectat în geam. Un chip care părea senin. Își sprijinea capul într-o palmă, o palmă de ceară care m-a înfricoșat. Purta inele și căciulă din blană. E singură și suferă. Își spune ofurile privind pe geam. Când i-am văzut ochii, păreau de fiară într-o cușcă, am realizat că e, cum spun avizații: nebună. Automat, mi s-a făcut frică de ea.

Acum o vreme am auzit o discuție între două femei bete. Se îmbătaseră cu țuică. Nu erau sănătoase nici ele, ușor retardate și cu deficiențe de vorbire. Una din ele, mai guralivă, povestea în gura mare că a băut șase cești de țuică de la soacră-sa și apoi i-a zis bărbatului să-i dea la buci. Lumea le privea oripilate. Eu abia-mi înăbușeam râsul în fular. Ele, impasibile, discutau viața: bani, câte parcări au măturat, telefonie mobilă, sex, alcool, beție, șampon.

Mai demult am asistat la o conversație între două fete de cartier, prințese de cocalari. Nu cred că trebuie să le definesc, apar frecvent în presă. Una din ele era foarte supărată pe o a treia.

– să moară familia mea, de nu mă duc acum la ea la scară. o rup cu bătaia!
– fă, io zis să stai în banca ta. n-ai văzut-o că e mare. și e și frumoasă.
– nu fă. eo cobor acum și mă duc să-i rup fața.
– fă, te bate aia. ascultă-mă pă mine.
– fă (așezându-se înapoi pe scaun), m-aș duce, să moară familia mea, dar nu știu unde stă. da, o prind eu la școală.
– fă, da ești sigură că s-a combinat cu răzvan?
– știu eu sigur. că eo m-am certat cu el în seara aia, știi că ereai acolo și a doua zi am auzit că lavinia asta era cu el.
– păi fă, lasă că o prind eo pe raluca și o pun să afle tot. și îți zic eo. da, ai văzut ce frumoasă e? ce păr lung are?
– da fă, e frumoasă. mereu zicea răzvan de ea. o să-l sun iar să văd ce zice…

Înainte să cobor le-am aruncat o privire. Eu-s micuță. Ele erau și mai mici. Cu părul lung, desfăcut. Cu gecuțe micuțe, strâmte și blugi mulați meniți să evidențieze aripioarele. Cercei mari de aur. Telefoane la vedere.

În fine. You got the point.

E ciudată lumea din jur. Pe mine mă întristează cumplit oamenii. Sunt amărâți. Sunt amari. Privirile lor, gesturile, disperarea, mizeria, gravitatea de pe chipurile lor mă sperie cumplit. Oamenii ăștia (ai 135-ului) nu văd mai departe de fereastra autobuzului sau de propria pungă. Oamenii ăștia înghit noră pentru mama și te vreau lângă mine pe pâine, ei cred că Becali e salvarea și Libertatea, un fel de hârtie de împachetat borcane, ziar de bună credință. Oamenii ăia tânjesc să fie Simona sensual sau nikita sau pur și simplu nu tânjesc după nimic, ceea ce mi se pare și mai tragic.

Oamenii ăia urcă în autobuzul ăla și cred că aia e împărăția, că ăsta e scopul, că drumul e o scuză, că inerția e viața, că bătrânețea trebuie să pută, să fie săracă și grea. Oamenii ăia sunt agresivi, răi, dușmani.
Nu mă cred mai presus decât ei. Nu-s în niciun fel față de ei, nu intru în niciun raport. Sunt un simplu observator a ceea ce se numește viață.

Îmi pun căștile la loc. Placebo zice Don’t worry baby, it’s just the end of the world.
Privesc și eu pe fereastră. Poate și eu am aceeași figură, atunci când sunt privită de un alt observator.

HugsLovePeace
>.<