Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Bumerang

Îmi restrâng aria de interes în privința oamenilor. Nu știu de unde vine această lehamite, dar pot să ghicesc. Nu vreau asta, mă bucur de neimplicarea mea în traumele altora. Mă păstrez lucidă, pe margine. Nu mai trag de ațe ca să-i ridic și nici nu mai respir în tandem cu nevoile lor. Sunt victima propriului meu vertij, ca să mă mai cațăr pe valurile altora a devenit un lux.

Oare devin o bestie cu inima de piatră? Cam la asta se ajunge când depășești o limită? Când paharul s-a golit pe nădragii noi? Când te-ai așezat cu fundul în scrumiera plină ochi? Când nu mai ai loc pe corp pentru răni?

Nu mă dau o ființă bătută și părăsită. Nu-s. Am o demnitatea prea înaltă pentru astfel de lucruri. Și un orgoliu care nu-mi permite să mă târăsc prea mult agățată de gleznele altora. Și niște povești care mi-au demonstrat că nu depinde totul de mine, că nu eu sunt păpușarul, că nu pot să rezolv toate ecuațiile. Nu m-am priceput niciodată la matematici, am luat-o la goană pe instinct. Alergând prin intersecții sau mergând noaptea prin zăpezi. Totuna.

Când cineva-mi comunică ceva despre un anumit x cu care nu am tangențe spun un simplu nu mă interesează. Mă deconectez imediat și merg mai departe. Viața mea este aceeași dacă acel x și-a părăsit iubita în sesiune sau a luat gonoree de la o prostituată. Nu mă afectează, nu mă emoționează. Nu-mi pasă, ducă-se!

De fapt, văd că mă implic tot mai puțin și în viețile celor cu care am niște tangențe. Nu pot să ajut. Mai mult de o băută cruntă, o bârfă menită să ne golească de venin, câteva scenarii ipotetice și principii trasate la rece și poate un pachet de șervețele dacă bem prea mult, n-am. Pentru că dacă mă implic, n-o fac necondiționat. Aș vrea să pot, dar nu-mi iese. Pentru că dacă mă implic în vreun fel și las scutul jos, ajung în același punct de victimă, doar că-s a vertijurilor lor.

Așa că nu mă mai simt vinovată dacă-mi închid telefonul. Sau dacă-l las pe silent. Sau dacă nu răspund pe mess. Sau dacă pur și simplu nu am chef. Sau dacă nu vreau să știu. Pentru că le-am vrut pe toate. Le-am dorit. Le-am purtat vii în nopțile cu insomnii. Le-am cântat la lună ca un lup dement. Și tot ce am simțit a fost o cămașă de forță care mi-a constrâns orice gest firesc, nebun, pornit din sufletul meu. Pentru că mi-am reprimat tot ca să fie altcuiva bine.

 

Iată-mă-s!

 

HugsLovePeace
>.<

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Roxana
    26 January, 2011 at 10:51 am

    Buna, te citesc cu placere de ceva timp, comentez abia acum pentru ca simt ca ceea ce am de spus este pertinent.
    De foarte mult timp incerc si eu sa imi impun un principiu…sa daruiesc doar atunci cand nu simt nevoia sa primesc ceva inapoi, atunci cand am asteptari mai bine nu o fac. Nu cred ca suntem bestii sau egoisti dar este inevitabil ca atunci cand esti si te comporti intr-un anumit fel sa nu iti doresti sa primesti acelasi lucru…din pacate cred ca rar se intampla.

  • Reply
    Evergreen
    26 January, 2011 at 6:25 am

    Hei Liz – multumesc frumos (blush)

    LiaLia – dap, cresc. puuuup

  • Reply
    Liz
    25 January, 2011 at 10:52 pm

    nu-s in topik dar niste poze ti-au invadat blogul si fb si trebuie sa ma pronunt: esti o femeie frumoasa tare! zic.

  • Reply
    LiaLia
    25 January, 2011 at 10:45 pm

    Erată: pentru că și EI îți pot arăta … :)

  • Reply
    LiaLia
    25 January, 2011 at 10:44 pm

    Good girl! You’re growing up :) Nici măcar cei care merită nu merită întotdeauna să te implici, să te încarci, să te transformi în aspirator de energii negative. Pentru că și eu, la un moment dat, îți pot arăta că ai greșit implicându-te și ți-ai făcut doar ție rău. Nu vei fi niciodată nici bestie, nici cu inima de piatră, sunt convinsă. Dar din când în când ceva autoprotecție face foarte bine. Te pupez!

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.