Toate culorile toamnei sunt pe talpa cizmei mele. M-am trezit in miez de noiembrie cu ceata poetica.
N-am mai scris nici poezii si nici n-am mai visat. Nu mi-e dor de zvacul tineretii, dar ma gandeam azi ca m-am chinuit anii aia de la 20 la 30. M-a chinuit o durere in piept si eram mereu la margine de groapa. Si n-am stiut ca va veni si binele. Un altfel de bine. Un binegreu al adultului multumit cu sine, dar constient de tot.
Nu regret nimic din nicio perioada. Am incetat sa ma mai autoflagelez in piata publica pentru lipsurile mele. Am inteles ca atat am (s-a) putut. Nici nu mai conteaza de ce-urile. Si nici nu mai conteaza ce as fi putut sa fac diferit sau mai bine in 2010.
Dar daca totusi facem exercitiul asta, as fi ales sa-mi fie mai usor in iubire. As fi ales sa nu ma mai chinuie si ei.
Si daca e ceva pozitiv cu care vreau sa inchei, ador la mine indarjirea mea. E legendara. Ma uimeste capacitatea de a-mi pune mintea sa fac ceva si sa fac. Si sa-mi iasa.
Cu bine,
Evergreen
No Comments