Ca orice om… din viaţă

Vreau lumea la picioarele mele, picioare mici cum spunea cândva un coleg. Vreau să pot să vă împlinesc dorinţele cele mai ascunse pe care nici faţă de voi nu le recunoaşteţi. Vreau să sufoc oamenii cu iubire şi să nu-mi fie teamă de asta.

Aş vrea să nu mă mai pregătesc pentru dezamăgiri. Înainte credeam cu toată fiinţa în oamenii noi, cu timpul viaţa a reuşit să-mi frângă idealismul şi să mă pregătească pentru decepţii. Un om am cunoscut care încă poate iubi aşa cum doar mai pot spera.

Mai am un om al meu pe care l-am dezamăgit de-a lungul vieţii. Şi conştientă fiind nu cedez în faţa acestei caracteristici pe care o purtăm pe umeri: umanitatea şi nu ezit să-l dezamăgesc cu fiecare zi scursă, cu neîndemânarea omului căzut.

Ca orice om visez cu ochii deschişi. Şi visul devine speranţă. E tragic şi viaţa a fost construită în aşa fel încât să ajungem în punctul în care să râdem şi să plângem în acelaşi timp. Ce paradox stupid, ce paradox real.

Ca orice om în viaţă visez… visez la ce nu pot avea sau la ce am şi am degeaba…