Cad ploi pe marele zid evergreenesc

Suntem nebuni. Dacă n-am fi, ne-am pune ștreangul de gât îndată ce am conștientiza limitarea vieții.

Merg pe-o stradă pustie cu felinare rare. Câte o umbră se ascunde pe la colțuri. Nu le cunosc. Și nici ele pe mine. Sunt străină-n propria-mi viață. Stăm pe-o bancă în parc. Broaștele se plimbă pe alei, celalalte șed pe lac și spun poezii. Lipsesc greierii. N-o fi vremea lor. Probabil miroase a iasomie. E un copac undeva. Noi doi stăm pe-o bancă, într-un parc, la miezul nopții. Noi.

Sunt prinsă-n cercul astrelor: gemenii sunt atrași de mine și eu sunt în perioada fecioarelor, iar fecioarele ridică repede ziduri și rămân pe afară și din când în când mă mai intersectez cu câte un scorpion, dar fug mâncând pământul că been there done that. După care fumez câte una cu capricornii. Cercul se învârte. O să mă opresc la un moment dat, deja am amețit.

Fetița cu flori în păr s-a înecat în lacul lebedelor. Florile au curs alene până au fost înghițite de lighioana ascunsă-n străfundurile verzui. Lebedele, mlădioase, au făcut dansul de adio și și-au văzut de zbor. Fetița nu mai e. Aș vrea să dorm.

Ideea e că ploile erodează zidul și-mi înmoaie inima. Nu. Un lucru știu cu certitudine despre mine, că dacă mă îndrăgostesc o să dispară toate tentațiile. Am avut și întotdeauna voi avea o mare slăbiciune în ceea ce privește iubirea. Măcar să-i scriu ode. Măcar s-o scriu, dacă n-o simt.

Ia-mă de mână. Șoptește-mi orice. În urechea stângă. Lasă-ți capul pe spatele meu. Lasă-ți mâna pe coapsa mea. Lasă-ți inima să bată cu putere. Nu pleca. Nu veni. Doar stai. În minuntul ăla. Și taci. Și lasă-mă să tac. Îmi lipsești.

hugslovepeace
>.<