Călătorie spre nicăieri

Nu știu de ce nu mă învăț minte. Data trecută, acum ceva ani, mi-am promis să nu devin o bestie nemernică. Să plec înainte să mă transform și să dărâm basme, dar nu. Parcă cineva pune stăpânire pe mine și nu reușesc să mă abțin și atunci mă dezlănțui. Devin conștientă că mă pierd și parcă tot mai furioasă pe tot ce mă înconjoară.

Am început Maestrul din Petersburg și m-a prins. Recunosc cărțile care-mi plac din prima frază. Ca și cu muzica, dacă primele acorduri nu-s pe gustul meu, nici că mă mai leagă.

Mama aprinde lumânări pentru mine și pentru fericirea mea. Și bunica, probabil, care tot trece eșecurile mele la catastif, dar mie-mi zâmbește. Probabil că ea crede că ar fi trebuit să mă zbat mai mult, concepție care nu se aplică deloc în viziunea mea despre lume. În doi nu trebuie să însemne chin, ci altceva, pe când ea le-a întrecut pe toate. Și probabil că a fost o femeie fericită. Nu știu, dar o s-o întreb.

Ascult piesa asta, la mine durează vreo 9 minute. Minute de tortură, dar minute de purificare.[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_c1x55t51uc]

Și din tot răul ăsta ies lucruri bune: simțurile mele creative au ieșit din amorțire și sunt mai mereu captivă ideilor.