Caleidoscop emoțional

Relațiile se termină, legăturile rămân infinit.
Luăm cu noi ce ne aparține, lăsăm ce le aparține. Și mergem mai departe. Eliberați.
Sau nu. Sau incapabili să dăm drumul. Legați cu zeci de noduri de trecut. De un viitor improbabil. De o speranță care ne sapă-n suflet.

Stăteam într-un fast food în gară. Am început să plâng, deși aș fi vrut să-mi fi putut controla emoțiile. Însă, toată ziua trăisem momente de control urmate de momente de boceală. Te uitai uluit la mine încercând să înțelegi de ce plâng. Nu puteam să-ți explic în cuvinte că mă simt sleită, doborâtă. Că mi se pare că am pierdut bătălia. Că mă simt inutilă și ratată. Priveam în paharul cu ceai prea fierbinte pe care-l sorbeam în reprize mici, doar să nu mă uit la tine. Ai zis să mă potoloesc c-o să creadă lumea că ne despărțim. Am râs. Mai mult de dragul tău decât de impresiile celor din jur.

Nu știu cum se face că periodic mă regăsesc într-o situație de genul ăsta. Nestatornicia din mine reușește să mă aducă mereu într-un impas profesional. Știu să fac atâtea, dar nu știu să fac nimic. Și dacă nu e viața profesională, e cea personală.

N-am mai scris nimic. N-am mai lucrat la niciun film. N-am mai citit nimic. Am scârmat peretele gropii în care mă aflu, lăsând timpul, acest combustibil al vieții *cum îl numea cineva* să se ducă. Știu, nu am să mă mai întâlnesc niciodată cu clipa asta și totuși, mă simt complet nerecunoscătoare că o respir. Câteodată am senzația că așa mi-e mie dat, să nu găsesc niciodată liniștea. Dar aroganța nu mă lasă să accept că există un destin prescris pe care-l urmez orbește. Ciudat, că-mi lipsește curajul să-mi iau viața la trântă.

Suntem oameni și nu putem fi nici constanți, nici în control total și nici atotștiutori.

Mă simt rătăcită de tot.
N-am traseu. N-am direcție. N-am niciun plan.

Mă simt goală de tot ce-am atins vreodată.
Și plină de tot ce-am atins vreodată.
Mă simt război.
Mă simt ruptă-n miliarde de bucăți.
Port cu mine păcatele aroganței mele, smerenia copilului speriat, dorința de a mă simți în siguranță lângă cineva, nevoia de a fi liberă pe două picioare.

Port cu mine teama că orice aș face, oriunde m-aș duce, orice aș alege, ajung mereu în punctul ăsta mort.
Punctul ăsta care mă sufocă.

Stare de primăvară

Foto