Când aerul devine insuficient

Mă întrebi cum sunt și mă simt obligată să răspund că sunt bine pentru că mi-e rușine să spun că, deși am tot ce mi-am dorit vreodată, seara când mă așez în pat, o gheară se lipește de pieptul meu și se oprește aerul.

Mi-e jenă de privirea aia iscoditoare, cum că aș inventa durere acolo unde nu e, cum că mă răsfață viața și eu mă vait, cum că ar trebui să devin odată și-odată adult.

Doar că tu nu știi ce înseamnă nopțile pentru mine.

Bâigui în beznă și parcă mă prind cu ghearele de realitate. Corpul meu nu e al meu, mintea mea nu e mea. Sunt câteva secunde de vertij când caut răspunsurile în beznă sau în șopatele pe care mi le spun în cap: oprește-te, nebuno! 

De fiecare dată când spun adevărul despre mine, dar ăla din interior, mă apucă o panică internă, de simt cum tremură organele. În inconștient există acel ceva care mă pedepsește că mi-e bine. Și mi-e silă de clișeul personajului care se teme să fie fericit pentru că știe că există o forță malefică în univers care o să i-o dea. Nu vreau să fiu personajul ăla. Aparent sunt.

Pe de altă parte, eu am tot zis asta și poate chiar ăsta e adevărul din mine: trăiesc incapacitatea de a fi fericită. Izvorăște din interior, din bocetele unui copil neauzit la timp, la care nu mai am acces acum. Și oricâtă terapie aș face, oricât aș vorbi despre asta, cu tot cu nodurile din stomac, tot nu reușesc să-i dau de capăt.

La final de zi, mă pun în pat, în bezna camerei, cu motanul care toarce leneș lângă mine și știu că pentru câteva momente ceva din mine o să aiba impresia că a venit apocalipsa și că ăsta e sfârșitul. Oprește-te, oprește-te, nebuno! 

Apoi adorm.

Imagini: Little Astronaut