Când devenim coșmarurile celor lăsați

Te-am văzut din întâmplare. Traversai grăbit cu privirea pierdută undeva departe. Nu mi-a stat inima în piept, nu mi-au tremurat membrele, dar primul instinct a fost să vin spre tine să te salut. Mai mult decât să te salut am vrut să te văd. Să văd cum și-au făcut anii apariția pe fața ta. Să te întreb cum ți-e viața, cum ți-e sufletul.

Cel mai rău om

Și când să fac primul pas în urma ta mi-au răsunat ultimele cuvinte pe care le-ai rostit despre mine, cel mai rău om din viața ta. Și m-am oprit. Nu m-am oprit pentru că m-am înfuriat pe tine. Nici pentru că aș fi vrut să-ți dau un pumn în nas. Sau pentru că mi-am amintit că mi-ai pus interdicție să exist. M-am oprit pentru că nu am vrut să-l vezi pe cel mai rău om din viața ta.

Uneori mă gândesc la oamenii pe care i-am iubit mult, dar pe care i-am rănit. Rău de tot. Încerc să sap să-mi dau seama cât de mizerabilă să fi fost eu ca om ca să le fie lor atât de crunt. Mi-e urât de gândurile astea. Nu pentru că nu cred că n-am rănit pe nimeni, dar cred că trebuie să faci ceva cu adevărat cumplit să rămâi cel mai rău om din viața cuiva. Ceva teribil. De dat la știri. De scris în cărți.

Am iubit greșit

Nu oamenii greșiti, ci pur și simplu greșit. Am iubit într-o formă foarte disperată care intra în contradicție cu tot ce te învață lumea: să fii tare, să nu te dai bătută, să nu te smiorcăi ca o fetiță rănită, să treci dracului mai departe! Am iubit în extreme, rupând bucăți din mine, ducând lupte peste lupte să fac să fie bine, să ducem povestea mai departe, am iubit fugind, făcând spume sau aruncându-mă în alte iluzii. Am iubit greșit pentru că nu știam cine sunt, de unde vin sau ce caut. Știam durere. Și iubeam cel mai bine în durere.

Nu regret absolut nicio relație sau non-relație. Nu regret sutele de nopți bocind, atacurile de panică, singurătatea care mă anchiloza. Nu regret urletele, obsesiile, țigările pufăite sau visele. Nu regret binele, frumosul, gândul că poate omul ăla e pentru mine. Și nici rupturile bruște, scindările, durerile celulare, disperarea, frica aia cruntă. Nu regret oamenii pe care i-am iubit și care nu m-au vrut. Și nici pe cei pe care i-am lăsat să mă iubeasca, deși în sinele meu ticălos știam că nu e bine. Nu regret nicio clipă din trecut și cu atât mai puțin oamenii.

Dacă a fost cineva cel mai rău om pentru mine aceea am fost eu.
Că m-am obișnuit cu durerea și am ales-o pe ea.

…

Duc zilnic bătălii. Pe cele mai multe le câștig.

Cel mai bun om

Iubirile se transformă în coșmarurile celor rămași.

Ăsta e cursul vieții. Să pornim nevindecați și să ne facem chipuri cioplite în ceilalți. Și când ceilalți nu mai pot să ducă, din cei mai puternici oameni rămân niște fragili pe care ne încălecăm cu ură. Și le-o dăm să nu poată să o ducă. Ne transformăm în brute intolerante. Și e șocant cum din cei mai buni oameni, devin fantome. Și noi călăi.

…

Nu am niciun regret.
Deși poate am unul, că n-am știut să fiu mai om atunci când m-a pedepsit bruta.

Evergreen