Venim pe lume cu un bagaj genetic și emoțional. Îl cară ai noștri de zeci de ani de când au apărut ei pe pământ. Cu fiecare etapă, adică viață, a membrului familiei se mai adaugă ceva sau se mai rezolvă altceva, practic transmitem cunoștințe și planuri de descoperit *ceva* din generație în generație.
După ce venim aici adunăm propriul nostru bagaj. Care nu e nici pe departe propriu pentru că fără să ne dăm seama ne înhămăm la cărat alte și alte bagaje ale altora. De obicei, pentru că avem un fundament bun (și ideea asta n-o să mi-o schimbe nimeni niciodată) ne aruncăm mai ușor în a căra bagajele altora, decât pe ale noastre. Pentru că întâi să ne ajutăm pe noi vine mai la îndemână să ne concentrăm pe celălalt. Deși nu e recomandat, că cică ai grijă de tine înainte de celălalt, găsesc că și asta e o formă de terapie. Niciun ”caz” apărut în viața ta nu e întâmplător și cu siguranță înveți ceva din situația omului pe care încerci să-l ajuți.
După ce adunăm bagaje peste bagaje, le sortăm, le etichetăm, le aruncăm, le ignorăm sau le dăm foc ajungem într-un punct în viață în care știm că nu mai avem unde să ne ducem, când picăm obosiți și când desfacem cele 3 sticle de vin și două pachete de țigări și începem să le desfacem. S-ar putea să dureze foarte mulți ani, să fie nevoie de terapie, bocete, plimbări haotice noaptea, găsit oameni toxici în brațele cărora ne aruncăm întru salvarea supremă, multe nopți de adunat de pe jos, de bocete și de depresie. S-ar putea să vină cu dorința de a muri, de a dormi mult și lung. Se așează ca o stare letargică și devenim incapabili să ne mișcăm. Roboței automatizați obișnuiți cu starea noastră. Apoi vine puțină lumină. Cumva, am reușit să desfacem un bagaj și să-l lăsăm unde îi e locul. Și asta a vindecat o rană. Și parcă ne dă speranță.
Învățăm despre noi cu fiecare zi trecută fix. Dar și uităm. Tocmai de aia ne trezim frecvent în situații asemănătoare. Până ni se impregnează în piele, pe retină, în timpan.
Semi-vindecați și încrezători cunoaștem un om. La fel ca noi omul ăla are stive de bagaje, e în proces de căutări și descoperiri. Cumva știm cum merge treaba și ne simțim stăpâni pe noi. Pornim la drum crezând că facem față tuturor fantomelor și bagajelor și demonilor celuilalt. Că doar le-am îngrijit pe ale noastre și acum suntem experimentați în a ”rezolva treaba cu demonii”.
Doar că uităm un lucru esențial. Ca să ne rezolvăm pe noi am trecut prin niște etape care au implicat durere, haos, suferință. Am trecut prin niște episoade intime și profunde. Am avut nevoie de perioada noastră, de timpul nostru. Dacă pornim la drum cu ideea că îl rezolvăm pe celălalt ar trebui să plecăm la drum cu gândul că nu va fi ușor, că va fi greu ca dracu, că va durea cumplit. Și va durea în doi. Și uneori durerea nu ajută, ci strică. Pentru că doi oameni nu stau în durere, deși fiecare știe că e drumul spre mai bine.
Atunci dacă știm toate astea, de ce vrem să ne batem cu fantomele celuilalt?
Pentru că ne e frică de ele. Pentru că nu sunt palpabile, sunt emoții, sunt incotrolabile. Pentru că știm ce înseamnă și ne e frică de ele și știm că noi nu avem nicio putere asupra lor. Că singura ființă vie care poate să ducă bătălia e omul posesor. Doar că ne e frică de faptul că posesorul s-ar putea să vrea să-și așeze singur bagajele și noi să rămânem pe afară. Că nu suntem suficient de buni sau pregătiți pentru omul ăla… tocmai de aia ne apucăm să le despachetăm cu gândul că ”știm deja de avem de făcut”.
Ar trebui să respirăm. Și să avem încredrea că omul pe care-l avem lângă noi știe ce are de făcut. De aia l-am ales, pentru că e special. Și să avem încredere că dacă a avea nevoie de ajutor va cere. Știu, e grea bătălia cu frica. Pune stăpânire, devenim vulnerabili, parcă se sfârștește pământul. Dar noi venim dintr-un loc unde asta nu ne mai sperie. Venim dintr-un loc unde am învățat că toate au procesul lor, că viața nu e așa cum ne imaginăm, că avem de luptat și de suferit pentru a ajunge cu un pas mai aproape de noi.
Cu bine,
No Comments