Când pluteşti în ceaţa pădurilor obosite de atâta vară…

Dacă ştii că sfârşitul e unul nasol atunci de ce o mai faci? Pentru senzaţiile de până acolo, pentru a avea ce povesti mai departe? Pentru că eşti o fire curioasă, pentru că eşti uşor de tentat?

E cumva viaţa asta… şi până învăţăm că toate capătă nuanţe, ajungem la maturitate şi obosim. Suntem justiţiari şi aruncăm cu declaraţii în stânga şi în dreapta, credem în dreptatea absolută, în cine suntem şi principiile noastre şi nu realizăm că răfuiala e cu noi. Fugim de tot ce ne poate aduce mai aproape de adevărul nostru pentru că de celel mai multe ori e dificil să realizăm şi acceptăm că suntem răi, fraieri, lacomi, zgârciţi, egoişti… ştiţi voi.

De ce facem anumite lucruri, deşi ştim de la bun început că nu ne vor aduce ce visăm? De ce ne îndreptăm spre oamenii care ne resping? De ce nu putem să lăsăm lucrurile să fie, pur şi simplu? De ce căutăm şi căutăm şi căutăm răspunsuri?

De la un punct în viaţă, nedefinit încă în funcţie de ceva anume, apar schimbările. Poate de la toate cărţile citite, discuţiile avute sau gândurile mestecate. Vin în noi ideile noi şi parcă începem să ne redefinim. Privim înapoi şi ne surprindem. Uau, aşa am făcut atunci? Aşa eram atunci? Doamne, ce prostănacă eram… şi ne enervăm pe noi, retrăim durerile, ne amintim toate mizeriile şi le fixăm şi mai tare în cine suntem.

Cădem în capcana… dacă făceam aşa… şi rămânem legaţi de oameni, situaţii, gânduri, cuvinte demult apuse. Dar noi suntem tot acolo, în momentul ăla pe care nu avem cum să-l schimbăm, ci doar să-l analizăm până nu mai rămâne nimic. Numai că întotdeauna se găseşte ceva…

Sau pur şi simplu acceptăm că atunci am reacţionat conform cu cea mai bună formă a noastră, că am învăţat din greşeli, că nu avem cum să dăm timpul înapoi şi că toate petrecute au venit pentru a ne construi pe noi cei de azi.

Filozofii.

Când te doare o iei razna.

Foto: Rox Evergreen Andrei

Cu bine,

Evergreen