Cannonball

Dimineţi liliachii şi nopţi adormite în vraja toamnei. Mi-e a dormi un somn nespus şi nedormit pînă acum. Un somn al uitării, un somn al visării. Mi-e a rîde, a chicoti asemeni unui copil gîdilat de plăceri. Mi-e a alerga cu gura deschisă pînă ce gîtul îmi va urla de sete şi dureri. Durerea e fizică, iar dacă simţi fizicul înseamnă că trăieşti. Mi-e a simţi la nivel uman şi mi-e a lăsa deoparte neamintirile, cele pe care vreau să le uit şi care şi-au înfipt adînc rădăcinile în mine. Unii le strîng în cufere şi pun paznici nemiloşi de teama de a nu le scăpa… eu vreau doar să  le pierd, din neatenţie şi să nu-mi amintesc să le fi avut vreodată.

M-aş jupui. De tot. Şi aş lăsa goliciunea sufletului să fie incinerată. Apoi, m-aş vîrî într-o clepsidră şi m-aş uita la scurgerea timpului, poate aşa voi avea timp să număr valurile care-mi plimbă senzaţiile de anxietate prin corp.
Mi-aş cultiva flori în mine. Să fie albe. Să fie de toamnă. Să fie mov. Să fie flori vii care să-mi încălzească nopţile friguroase. M-aş fierbe şi m-aş face parfum pe care să-l sorbi în fiecare dimineaţă.

Mi-aş smulge cu mîna uriaşă privirea cadaverică. Mi-aş rupe ochii-n bucăţi şi i-aş împrăştia în toate colţurile. Mi-aş lega în mii de chingi nemiloase tremurul trupului şi mi-aş opri respiraţia să pic într-un somn nedormit pînă acum.

Aş aduna în creuzetul iubirii noastre, toate toxinele şi le-aş arde, lepădîndu-le lumii, departe de noi. Şi cu-n zîmbet diafan aş alerga spre tine purtînd flori albe pe braţele vineţii.  Plini de infatuare ne-am plimba în văzul lumii egoiste şi am rîde a dimineţi liliachii şi seri de mov în plîngerea soarelui.

 Azi n-am să scriu despre Paris. Azi n-am să scriu despre noi, despre fericire, despre tine sau despre strugurii copţi în soarele muribund. Azi n-am să desenez flăcări şi n-am să fiu zen. Azi am să tac şi am să-mi beau ceaiul detoxifiant…

apoi am să lucrez murmurînd viaţa printre gînduri…