Se face anul de când am născut, trece pandemia și nu am apucat să postez.
Între timp, mi-am luat și shaming la camera de gardă a unui spital privat pentru că am născut prin cezariană și nu știu ce e durerea. Asta pentru că i-am zis unei asistente să nu-mi pună branulă la încheietură pentru că ultima dată, tot la ei în spital, aproape am leșinat și branula nu au reușit s-o pună și am umplut pe acolo de sânge
Am născut în plină pandemie pe 31 iulie 2020 la 9:40
Mi-am dorit mult să nasc pe 1 august, atunci când am avut data estimată a nașterii. Din păcate era într-o sâmbătă și nu s-a putut programa. Așa că am născut într-o vineri după câteva săptămâni de contracții. Eram epuizată și abia așteptam să se termine cu burta imensă (little did I know că burta avea să mai rămână).
Nu am regretat nicio secundă că n-am născut natural. Nu am avut de ce să adaug vină la tot stresul nașterii. Copilul a fost neîntors, am așteptat până la 39 de săptămâni și 6 zile. Și pur și simplu nu a vrut sau nu a putut să se poziționeze corect. Dar m-a distrus cezariana. Deși am bifat tot ce scria la catalog: să merg, să-mi mișc picoarele, să fiu activă bla bla, consider că m-am recuperat destul de greu. La aproximativ 10 zile pot spune că eram decentă, dar nu OK. Cumva speram să fie mai ușoară recuperarea că orbecăiam ca nebuna pe holurile spitalului, dar n-a fost să fie…
Dezavantajele pandemiei
Am făcut o testare înainte de operație. Cu două zile înainte, parcă. A ieșit rezultatul negativ. Am ajuns la spital. Și toate au decurs cum am înțeles că decurg lucrurile în mod normal. Doar că purtam mască și eram singură.
Mi-aș fi dorit să fi putut intra Andrei să-l vadă atunci proaspăt și să mă mai ajute cu una, cu alta. Dar cam atât. Și să-mi care bagajul uriaș pe care-l aveam cu mine, fără să mai depind de doamnele asistente.
Știu că pare groaznic, dar mie mi s-a părut mai bine așa. Am trecut printr-un rollercoaster emoțional și m-ar fi încărcat vizitele. Plus că aveam răni la sâni și stăteam cu ei pe afară. Și eram ruptă de oboseală, nu înțelegeam mare brânză din experiență și mă zgâiam încontinuu la bebeluș.
Cezariana și etapele ei (ce-mi amintesc la aproape un an)
Am avut noroc și mi-au povestit prietenele înainte, dar dacă nu erau ele, nu am găsit o listă de pași de to do. Și mie îmi place să știu ce mă așteaptă, cum e treaba, ce se întâmplă. Ca să fiu pregătită în creier. Mă înspăimântă operațiile, anesteziile, spitalele, în general.
Am ajuns la spital si am mers la camera de gardă. Am intrat la monitorizare. Mi-au făcut înregistrarea, m-am schimbat în hainele spitalicești și am pornit spre camera de travaliu (cred că aia era). O cameră cu trei paturi și trei gravide monitorizate. Fiecare aștepta să intre în sala de operații.
Am stat ceva. Mi-au pus branulă (ew ew ew). A venit medicul meu ginecolog. A venit anestezista să povestim puțin. Am vrut să merg pe culoar, dar m-au pus să mă întorc înapoi. Aveam contracții și îmi era greu să stau întinsă. Așa că am tot făcut ture de cameră, am vorbit cu familia, am făcut poze și am stat cât am putut eu de chill ca să nu fug de acolo.
A venit medicul și am mers în sala de operații.
M-au întrebat ce nume va avea copilul, apoi a început pregătirea.
M-au dezbrăcat de tot, de tot. Basically mi-au tăiat chiloții de lăuză primiți de la ei.
M-au pregătit pentru epidurală. ȘTIU. ȘTIU. Un ac în coloană. Nu a durut, dar nu pot spune că a fost o experiență plăcut și o recomand. Poziția e nefavorabilă, că trebuie să bagi capul în piept și e o burtă în drum. Dar durează puțin.
Pac își face anestezia efectul. La mine când mi-au pus cracii pe masă și n-am simțit picioarele, doar că m-au zdruncinat, mi-a dat daună în creier. Și pac, un atac de panică. A mai băgat anestezista ceva și mi-am revenit. Masa e foarte îngustă și am stat ca o răstignită. Și au și sucit-o puțin, am crezut că pic.
Nu e plăcut. Sunetele aparatelor, oamenii destul de sterili din încăpere, aveam așa un nod în gât. Aș fi avut nevoie de o vorbă bună, de un cuvânt de încurajare. Nu am primit. Deși plătisem o gălăgie de bani pentru puțină empatie.
A început operația. Anestezista luase deja telefonul să facă cele 20 de poze mișcate. Înainte să scoată copilul te mișcă stânga-dreapta. Deci știi. Nu a plâns imediat. Cred că a trecut o secundă, dar a fost cea mai lungă secundă trăită vreodată. I-am auzit plânsul cu lichid amniotic. M-am uitat după el, anestezista era haide râzi la poză, eu eram jumate leșinată de la experiență și jumate de la emoție. Basically eram o legumă.
Mi l-au arătat. Pupic, uau, ce copil spledid și frumos. Alte 15 poze. Și apoi somnic (dar din ăla de auzi printre picături ce se întâmplă) pe partea de curățare și închidere operație. Am cerut eu. Că ideea de cusut carne mă duce direct cu gândul la un film de Kim Ki-duk și diresc sayonara.
M-am trezit în sala de travaliu unde cred că fusesem deja. Am avut frisoane nasoale. Mi-au adus pături. Și la ceva timp l-au adus și pe Kazi. La două ore de la naștere. L-au pus la sân. Nu știu ce am reușit noi să facem acolo, dar cât a stat el nu am mai avut frisoane. După ce l-au luat, m-a pocnit din nou.
În cele din urmă s-a calmat corpul. A venit o doamnă foarte mișto care m-a luat cu căruciorul și m-a dus în salon. Eram destul de high de la anestezie. Credeam că pot să merg, că-s forță. Făcusem exercițiile de ridicare recomandate de medic și asistente și eram blană. Și când m-am ridicat, mi s-au dus picioarele în podea și eu călare peste femeie. M-am șocat, mi-am cerut scuze și am reluat mișarea. Dubla 2 a mers ca unsă.
Înainte să plec spre salon am fost verificată de câteva ori. Aceasta verificare înseamnă să mă apese cineva pe burtă sa vadă dacă se retrage uterul. E marfă rău, mai ales după operație. Noroc cu anestezia! Also, au verificat lohiile (dap, dap, cineva se uită fix în absorbantul de pe chiloții de plasă ca să vadă cantitatea de lohii elimintate). Eliminarea lor e foarte, foarte importantă pentru că se curăță uterul. Dacă nu se elimină, riscurile sunt extrem de grave, chiar deces.
Știu, sună scârbos, dar mai bine știi asta de dinainte.
Și pe salon mi-au adus bebelușul. Că așa am cerut. Să stea cu mine de dimineața de la 5 până noaptea. Și a fost lupta cu alăptatul, scutecul, plânsul, durerile de burtă, de sâni, hormonii, bucuria și frica… singurătatea. Dar sunt scurte zilele. Și despre toate astea mi-am propus să scriu într-un viitor.
Cu bine și spor la copt,
Evergreen
No Comments