Ce am învățat până la 30 de ani

Iubesc 30 de ani! Dacă mi-ar fi zis cineva asta acum 5 ani, că o să iubesc 30 de ani, i-aș fi arătat faimosul deget din mijloc. Dar iată, am ajuns și aici. N-a fost un parcurs ușor, căci de multe ori învățam ceva pe o parte și o luam în față pe cealaltă. Și nu zic că se oprește viața aici, dar mă simt mai bine și mai matură, mai echilibrată și mai stăpînă pe viața mea. Poate chiar mai împăcată cu tot bagajul emoțional cărat…

O să notez aici 10 lucruri pe care le-am învățat de-a lungul anilor:

10. Nu trebuie să salvez lumea. Sau s-o schimb. Sau să fac ceva măreț. Sau să definesc un sens anume;

9. După o vârstă nu mai merge să-i învinuiesc pe ai mei pentru toate dramele existențiale. După o anumită vârstă, terapie și beții crunte, mi-am dat seama că dacă am ceva să reproșez cuiva, atunci eu sunt acea persoană;

8. Am dat cât am putut în trecut. Am fost cât am putut eu să fiu în momentul ăla în relațiile mele, în viața mea profesională, în momentele mele;

7. Există foarte puține păreri care contează cu adevărat;

6. Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul de prieteni. Dar nu e un lucru rău, ci unul benefic pentru dezvoltarea personală;

5. Am voie să greșesc, să aleg prost, să plâng, să beau cu un pahar mai mult, să zac o zi întreagă în pat, să mă uit la un serial prost, să mănânc înghețată dupa 22:00, atâta timp cât îmi asum responsabilitatea pentru asta;

4. Pot să repet o greșeală de cinci ori și să cred că am învățat din ea, ca mai apoi să mă trezesc în aceeași situație. Se va tot întâmpla asta până învăț o lecție;

3. Înainte să vreau să înțeleg lumea, înainte să vreau să fiu aproape de toți ceilalți trebuie să fiu aproape de mine… altfel, dau numai bucăți și nu reușesc niciodată să mă simt completă;

2. Merit să mă simt vie. Merit momente de fericire. Merit să am încredere în mine;

1. Nu există the one, dar există omul meu potrivit care se apropie cel mai mult de profilul configurat după enșpe mii de dezamăgiri. Omul ăla care merge cu mine până-n pânzele albe, în brațele căruia îmi permit să fiu vulnerabilă, alături de care am curajul să plec la un drum necunoscut și înfricoșător.

Notă: Mă tot întâlnesc cu oameni care experimentează situații asemănătoare cu cele trăite de mine. Le-aș explica cu toată delicatețea că sunt situații din care învățăm ceva. Nu știu ce, că fiecare are tema lui, dar cu siguranță durerea, tristețea, confuzia, suferința… au un scop al lor. Nu știu care, dar știu că are.

Dar nu pot să le spun pentru că știu că dacă mi-ar fi zis mie cineva aș fi spus că nu înțelege, că nu știe exact ce vorbesc eu, că durerea mea e unică. Da, e unică. Și da, o să mai fie. O să mai fie suferințe, tristeți, confuzii. Toată viața vor fi. Dar asta ne schimbă pe noi, oamenii. Ne aduce mai aproape de noi sau ne îndepărtează, ne face să credem mai mult sau, din contră, tot mai puțin. Tot ce pot să spun este că scade din intensitatea, durerea… că ne obișnuim cu ea, că devine parte din noi. Dar ne întregește, dacă nu am avea-o, nu am fi noi. Că ar trebui să avem încredere în ea și-n lume. Să ne lăsăm să trăim.

Doar că fiecare are propriul drum. Unul e mai ușor, altul este al dracului de greu, unul parcă plutește, altul e în noroi până la gât. Noi știm numai drumul nostru și din când în când tragem cu ochiul la traseul celuilalt. E normal să vrem traseul celuilalt pentru că pare mai ușor, iar aici o luăm razna. Stick to your road, soldier! Suntem soldați în bătălia existențială. Și nu trebuie să ne pierdem nicio secundă încrederea în noi. Altfel se duce totul de râpă.

Cu bine,

Imagine:  Jeremy Geddes
Găsită pe: berlin-artparasites