Oamenii care spun despre ei că sunt onești și transparenți de obicei nu sunt. Tot ei sunt cei care te încurajează să le spui ce gândești, dar dacă nu e ceva pe placul lor, atunci mai degrabă taci.
*E una dintre experiențele noi pe care le adaug la lista mea de lecții de viață.
Sunt puțini oameni asumați. Dar asumați 100%, nu doar în teorie. Sunt puțini oameni care pot sta să reflecte și să priceapă că lumea efectiv nu se învârte în jurul lor și nu doar li se întâmplă lucrurile, ci ei sunt responsabili de consecințele din viețile lor. Pentru că altfel, sunt doar niște spectatori neputincioși la propria viață. Și cred că doar dacă ești mort te poți bucura de spectacol.
Am învățat că nu e bine să te lauzi că suferi de complexul salvatorului, căci nu e nimic mișto la asta. Salvatorul ăsta, eroul din filmele la care ne-am uitat cu jind, e copilul traumatizat care a salvat bucățele din familia lui. Nimic romantic în durerea asta. Mai mult, cine e salavator, devine automat victimă și abuzator. Ei, astea nu sună așa de bine, astea sună așa, a vulnerabilitate, frică și rușine.
Așa că mare grijă la tringhiul dramei, ca e al dracului de atragător, dar te consumă.
Oamenii pe care i-ai încredințat cu gândurile tale intimite, care te cunosc de mulți ani sunt cei care te etichetează cel mai repede. Și cei care te lovesc cel mai dur. Poate pentru că știu fix unde doare, poate pentru că pot. Dar una e să le încredințezi gândurile tale și alta e să le dai puterea să te doboare.
Întoarce-te mereu la tine. Tinele ăsta e TOT ce ai tu.
Oamenii se prefac că vor să știe, dar sunt sătui. Am aflat că e un gen care nu vrea de fapt să știe ceva despre tine, vrea să adune informații pe care să le folosească atunci când e nevoie de un fel de presiune. Se prefac că sunt buni și pun statusuri de “fă bine”, dar în realitate le place să facă rău. Și dacă îi tragi de mânecă, ei sunt doar victime.
UNII OAMENI NU SE SCHIMBĂ.
Mi-am amintit de curând că mi-a reproșat cineva că m-am schimbat. Și părea cel mai oribil lucru pe care-l poate face o ființă vie. M-am simțit prost atunci, căci persoana asta avea trăsăturile alea de-mi activa mereu fie salvatorul, fie agresorul. Apoi mi-am dat seama că vreau să mă schimb, că mă bucur că nu mai sunt adolescenta rebelă care vedea totul în alb sau negru, care nu suporta să stea 5 minute singură, care vrea să fugă atunci când doare.
Dar unii oameni nu se schimbă. Și problema nu e a lor, că e treaba lor dacă vor să rămână blocați în niște roluri, problema e la mine, că sunt eu uimită. Pentru că n-ar trebui să conteze pentru mine.
Și încă un lucru, care mi-a schimbat mult perspectiva asupra vieții, asupra iubirii, asupra raportului părinte-copil. COPIII VIN SĂ PRIMEASCĂ. Lor le dăm iubirea noastră, grija, ocrotirea și pe ei îi ferim (cel puțin până vor putea să priceapă la nivel rațional) de trecutul nostru dureros, de poveștile noastre traumatizante. Când alegem să devenim părinți, chiar alegem să dăm, să dăm și iar să dăm și să ne bucurăm când primim înapoi. Devenim niște stâlpi de iubire și înțelegere, campioni în anduranță. Și suntem acolo și când ne vor urî și când vor suferi și când vor să fugă de noi. Stăm acolo și suferim fără să punem presiune pe ființa lor și-i așteptăm cu brațele deschise să vină să se odihnească.
Ei bine, e un șoc pentru mine, dar e un șoc bun, căci odată ce am înregistrat mesajul, relația mea cu Kazimir s-a îmbunatățit considerabil. Iubirea mea pentru el a bubuit. Exista și până acum, dar o parte din mine tânjea la liberate. Acum am înțeles că pot conviețui femeia și mama fără să se încalece. Și una n-o anulează pe cealaltă, ba din contră.
PS: am vergeturi și celulită.
Cu bine,
Foto: Roxana Andrei
No Comments