Și e bine sau e rău?
Asta să-mi spui tu.
Mă gândeam că e tristă treaba, pe de-o parte. Ne reîncarnăm în funcție de karmă și unii dintre noi apucăm să trăim ca ființe umane. După ce că ne naștem îngrădiți din toate părțile, trebuie să creștem în aceeași manieră. Și viața noastră e un șir de compromisuri și de 100 de metri ziduri de escaladat. Pentru ce? Că murim. Asta după ce îmbătrânim și ne gândim câte am fi putut face, dar ne-am abținut.
Calculați, în limitele bunului simț, responsabil, controlat, conform cu valorile morale impuse de societate și cei șapte ani de acasă. Să ne abținem. Să nu facem excese, de niciun fel, mai ales emoționale că suntem numiți patetici, slabi de înger sau chiar proști. Să nu. Să nu. Să nu.
Dar când să da?
Dacă până acum n-am știut cum să-mi țin în frâu emoțiile, acum abia dacă le mai pot lăsa să-mi fie. Ciudat cum am ajuns să-mi fie jenă să roșesc în public. Și ciudat cum au rămas cuvintele tale pecete-n creierul meu. N-am rămas cu nimic concret de la tine, decât cu câte-un fior când te mai văd, din când în când, dar am rămas cu întrebări și fobii și frici, am rămas cu abținerile, cu teama de penibil, am rămas cu fofilarea. Nu te trag la răspundere, dar nici nu-ți mulțumesc… cert e că acum știu că dau ce pot, cât pot, cui pot. Sunt o sumă și nu mă mai dezic de ea, chiar dacă uneori mă răzvrătesc împotriva principiilor mele.
Deci ce crezi tu despre mine nu mai contează acum. A contat atunci și m-am învârtit în jurul cuvintelor tale, poate-poate ajung până la sufletul tău. Dar n-am reușit. Toate patimile trec și dorul de tine s-a stins. Cuminte.
Aseară am băut vin în parc. Sub cerul pe care tronau stelele.
Roșu. Demisec. Trei.
În cap îmi urla asta și brusc mi-am amintit de perioada în care-mi doream să trăiesc o poveste așa.
Am jucat fotbal cu sticle de plastic.
Mi-am imaginat că ninge cu fulgi din flori de corcoduș.
Am făcut beznă și-am mers la instinct.
Am adormit pe saltea înainte ca băieții să termine cina.
HugsLovePeace
>.<
No Comments