Ce facem cu oamenii cărora le promitem că o să fie bine şi apoi îi părăsim cu prima ocazie?

Se spune că cel mai bine e să lăsăm timpul să-şi facă treaba. Că se aşază uitarea, că oamenii se vindecă şi rănile se închid de la sine. Se spune să mergem mai departe, drept înainte şi să lăsăm trecutul astupat într-o groapă.

Prea bine, spun.

Dar ce facem cu oamenii ăia pe care-i abandonăm cu curul în prima baltă?

Ce facem cu ăia cărora le promitem că o să fie bine şi apoi ne punem palma-n cur şi ne vedem de viaţă? Ce facem cu ăia care rămân în urmă şi îşi pun sutele de întrebări: unde au greşit, când, de ce? Ăia care ani la rând după ce ne decidem să ne cărăm fără un cuvânt stau şi diseacă totul pentru că ei nu pot să lase totul şi să se spele pe creier. Cu ăia, amărâţii ăia, ce facem? Lor cine le dă creierii înapoi? Mintea, timpul, nopţile? Lor cine le dă zâmbetul?

Noi nu. Că noi ne-am închis obloanele şi ne-am baricadat în noua viaţă. Blocăm tot ce poate să ne bruieze universul ăsta perfect. Blocăm fiinţele cărora le-am spus cândva cuvinte dulci. Blocăm orice gând care ne-ar putea face să ne gândim că am dat-o de gard. Blocăm orice urmă de conştiinţă şi trăim viaţa omului mândru că a ajuns până aici. Alături de vreun alt om ajuns şi el acolo…

Prea bine, spun.

Să închinăm pentru asta!

Dar mai spun aşa. Noi, ei, voi… toţi cei care mint frumos, care nu-şi asumă responsabilitatea cuvintelor, care promit binele şi îşi iau tălpăşiţa, vine un moment când ne izbeşte viaţa peste bot de ne răsucim în loc. Când toată mizeria în care-am astupat întâmplatele iese la lumină, când adevărul dă din coate până ni se pune-n gât, când în faţa ochilor stau doar lucrurile esenţiale. Nimeni nu scapă de procesul ăsta şi atunci să vedem cum se vor trezi adormiţii, cum se vor destrăma lumile perfecte, cum vor pica rând pe rând sufletele.

Se spune să ne vedem de ale noastre. Dar nu pricepem că suntem interconectaţi. Că atunci când îi zâmbim unui om devenim datori. Că există o minte, un suflet, o conştiinţă pe care le avem în noi şi ele sunt folosite atunci când apar oamenii, animalele, natura. Că nu suntem bestii, că nu avem dreptul să minţim, că nu avem dreptul să ne batem joc de celălalt.

Bă, lumea e plină de proşti, răi, trădători, mincinoşi.

E plină. Şi e al dracului de greu să încerci să păstrezi din demnitate, bunătate, bun simţ, respect, dragoste. Că te iau ceilalţi drept slab şi prost, vulnerabil.

Şi?

Omenirea asta are nevoie de ăia responsabili, de ăia care-şi fac timp să iasă cu tine la un ceai, care îţi acordă discuţia de încheiere, care nu te lasă baltă, care promit şi se scuză că n-au reuşit… oamenii buni, luminoşi, calzi… oamenii care greşesc, dar care au sentimente, mă. Pe care-i simţi că-s buni, că nu se ascund în spatele a o mie de imagini create de societate.

Toţi oamenii distruşi sunt responsabilitatea oamenilor care părăsesc fără cuvinte.

Am intrat într-un cerc vicios. Eu dau în cineva, acel cineva dă în altcineva că de mine nu se mai poate apropia şi ajungem să ne dăm în cap unii altora pentru că suntem incapabili să ne asumăm cine suntem până la capăt… asta pentru că habar nu avem cine suntem, ce vrem şi de ce…

În ziua de azi e cool să fii depresiv, bipolar sau să fii atras de zona întunerică. E cool şi hip să te duci la psihoterapeut şi să vorbeşti despre asta ca şi cum ţi-ai tăia unghiile, e cool să fii bisexual, să te spargi grav în fiecare zi, să o arzi ciudat şi dubios. E cool să fii anormal! De fapt, toate astea de mai sus şi alte o mie de chestii nu spun decât că ai ajuns un superficial într-o fugă continuă de responsabilităţi, viaţă, iubire şi oameni…

 

Ceva nu e bine. Nu ştiu de unde vine nebinele ăsta. Din noi, probabil…

Cu bine,

evergreen

foto