Secvente

Ce facem cu oamenii cărora le promitem că o să fie bine şi apoi îi părăsim cu prima ocazie?

Se spune că cel mai bine e să lăsăm timpul să-şi facă treaba. Că se aşază uitarea, că oamenii se vindecă şi rănile se închid de la sine. Se spune să mergem mai departe, drept înainte şi să lăsăm trecutul astupat într-o groapă.

Prea bine, spun.

Dar ce facem cu oamenii ăia pe care-i abandonăm cu curul în prima baltă?

Ce facem cu ăia cărora le promitem că o să fie bine şi apoi ne punem palma-n cur şi ne vedem de viaţă? Ce facem cu ăia care rămân în urmă şi îşi pun sutele de întrebări: unde au greşit, când, de ce? Ăia care ani la rând după ce ne decidem să ne cărăm fără un cuvânt stau şi diseacă totul pentru că ei nu pot să lase totul şi să se spele pe creier. Cu ăia, amărâţii ăia, ce facem? Lor cine le dă creierii înapoi? Mintea, timpul, nopţile? Lor cine le dă zâmbetul?

Noi nu. Că noi ne-am închis obloanele şi ne-am baricadat în noua viaţă. Blocăm tot ce poate să ne bruieze universul ăsta perfect. Blocăm fiinţele cărora le-am spus cândva cuvinte dulci. Blocăm orice gând care ne-ar putea face să ne gândim că am dat-o de gard. Blocăm orice urmă de conştiinţă şi trăim viaţa omului mândru că a ajuns până aici. Alături de vreun alt om ajuns şi el acolo…

Prea bine, spun.

Să închinăm pentru asta!

Dar mai spun aşa. Noi, ei, voi… toţi cei care mint frumos, care nu-şi asumă responsabilitatea cuvintelor, care promit binele şi îşi iau tălpăşiţa, vine un moment când ne izbeşte viaţa peste bot de ne răsucim în loc. Când toată mizeria în care-am astupat întâmplatele iese la lumină, când adevărul dă din coate până ni se pune-n gât, când în faţa ochilor stau doar lucrurile esenţiale. Nimeni nu scapă de procesul ăsta şi atunci să vedem cum se vor trezi adormiţii, cum se vor destrăma lumile perfecte, cum vor pica rând pe rând sufletele.

Se spune să ne vedem de ale noastre. Dar nu pricepem că suntem interconectaţi. Că atunci când îi zâmbim unui om devenim datori. Că există o minte, un suflet, o conştiinţă pe care le avem în noi şi ele sunt folosite atunci când apar oamenii, animalele, natura. Că nu suntem bestii, că nu avem dreptul să minţim, că nu avem dreptul să ne batem joc de celălalt.

Bă, lumea e plină de proşti, răi, trădători, mincinoşi.

E plină. Şi e al dracului de greu să încerci să păstrezi din demnitate, bunătate, bun simţ, respect, dragoste. Că te iau ceilalţi drept slab şi prost, vulnerabil.

Şi?

Omenirea asta are nevoie de ăia responsabili, de ăia care-şi fac timp să iasă cu tine la un ceai, care îţi acordă discuţia de încheiere, care nu te lasă baltă, care promit şi se scuză că n-au reuşit… oamenii buni, luminoşi, calzi… oamenii care greşesc, dar care au sentimente, mă. Pe care-i simţi că-s buni, că nu se ascund în spatele a o mie de imagini create de societate.

Toţi oamenii distruşi sunt responsabilitatea oamenilor care părăsesc fără cuvinte.

Am intrat într-un cerc vicios. Eu dau în cineva, acel cineva dă în altcineva că de mine nu se mai poate apropia şi ajungem să ne dăm în cap unii altora pentru că suntem incapabili să ne asumăm cine suntem până la capăt… asta pentru că habar nu avem cine suntem, ce vrem şi de ce…

În ziua de azi e cool să fii depresiv, bipolar sau să fii atras de zona întunerică. E cool şi hip să te duci la psihoterapeut şi să vorbeşti despre asta ca şi cum ţi-ai tăia unghiile, e cool să fii bisexual, să te spargi grav în fiecare zi, să o arzi ciudat şi dubios. E cool să fii anormal! De fapt, toate astea de mai sus şi alte o mie de chestii nu spun decât că ai ajuns un superficial într-o fugă continuă de responsabilităţi, viaţă, iubire şi oameni…

 

Ceva nu e bine. Nu ştiu de unde vine nebinele ăsta. Din noi, probabil…

Cu bine,

evergreen

foto

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Loredana
    5 June, 2014 at 3:32 pm

    Doare, de-a dreptul, să citesc ce-ai scris. Că mereu privim din exact celălalt capăt, al celui lăsat în urmă și nu, nu concepem faptul că și noi, fiecare, facem același lucru. Mda, e ceea ce-mi stăruie în minte oricum zilele astea…
    Ceva nu-i bine. Și chiar dacă ne dăm seama ce anume, tot nu schimbăm… acolo-i baiul…

    • Reply
      Evergreen
      5 June, 2014 at 3:39 pm

      Nu stiu daca tine neaparat de o schimbare, ci mai degraba de a constientiza anumite lucruri care par simple la prima mana. Sau nu apar deloc si este nevoie sa le cautam :)

  • Reply
    verde ursuz
    5 June, 2014 at 12:47 pm

    Foarte des am simtit asta. Si e dureros in orice situatie, chit ca-i prietenie sau relatie. Doar ca odata cu timpul ni se “batatoreste” pielea si ii lasam deoparte pe cei care ne-au ranit prin cuvinte sau, dimpotriva, prin necuvinte. Nu zic ca n-am acelasi soc cand mi se intampla din nou, cand nu pricep cum cineva poate disimula intr-atat sau poate arunca la gunoi trairi intregi, doar ca nu le mai las nici eu in prezent. Pierderea lor, imi spun, cu gandul la oamenii care aleg si-au ales sa ramana si cu gandul la cei noi, la prietenii pe care ii tot descoperi. Ma gandesc ca si noi ne schimbam, ca poate cu timpul invatam sa ne distantam de asta. Inteleg prea bine (in trecut as fi zis “dureros de bine”) la ce te referi cand spui ca un zambet ne face datori. Dar cand intelegi ca celuilalt nu-i pasa, cand a zambit si va mai zambi la fel de o mie de ori, ca a spus si va mai spune aceleasi povesti fara sa se gandeasca o secunda macar la responsabilitatea care vine cu ele, te indepartezi de aceste intrebari care tot noua ne fac rau.

    • Reply
      Evergreen
      5 June, 2014 at 3:38 pm

      Verde ursuz – iti trimit un zambet

  • Reply
    Cristi
    29 November, 2013 at 9:32 pm

    Bune ganduri.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.