Aș fi vrut să stăm pe-o bancă și să fumăm o țigară. Să bem lapte cald și să te întreb dacă tu crezi în Dumnezeu? Să-mi spui dacă demonii există, ăia pictați pe pereți, ăia din afara noastră care vin în beznă să te sperie, să-ți amintească de lumină. Aș fi vrut să te întreb dacă tu crezi că e drept să trăim în viața asta cu îndoielile astea.
Mă îndoiesc de necredința mea
Mi se pare nedrept că primim acest dar numit viață, ca mai apoi să fim îngrădiți de concepte și legi. Să fim puși să alegem, să ne temem de iad sau de a nu ajunge-n rai. Mi se pare incorect să ne resemnăm cu gândul că așa e-n viață, trece vremea, așa a vrut Dumnezeu, destinul, karma…
Mă îndoiesc de tot ce-am ales vreodată
E post și oamenii se reculeg. Mă rog, unii dintre ei. E săptămâna patimilor, prevestitoare de rău, sânge și răstignire. E o senzație de plumb în aer, cerul parcă ne înghite. Tristețea bântuie suflete și vântul suflă-n palmele goale sau se strecoară prin strânsori. E post și oamenii nu mănâncă lapte, carne, ouă. Nu se culcă unul cu celălalt. Nu înjură, nu beau alcool. În restul timpului le fac pe toate… probabil.
Mă îndoiesc să fi iubit vreodată complet
Îmi vin multe întrebări pe buze, dar n-are cine să le răspundă. Nu există adevăr și eu am obosit să fac ping pong cu mine însămi. Uneori aș vrea să iau pur și simplu ce mi se dă, ca adevăr, ca un crez pe care să mi-l asum pur și atat. Fără să caut certitudini sau fără să-mi fie teamă să mă dezic.
Oamenii vin și pleacă. Sunt născuți, mor sau sunt uciși. Oamenii se îmbolnăvesc, suferă. Cică așa e-n viață, speli patimile pe care le-ai trăit. Speli păcatele. Te cureți de rău ca să faci loc duhului bun, luminii. Oamenii mor singuri și dispar. Unde? Habar nu am dacă universul magic pe care-l povestesc unii este o plăsmuire a creierului disperat sau există cu adevărat.
Mintea mea se joacă. Uneori mi se pare că nu suntem una și aceeași, că mă trădează, că mă sperie, că mă chinuie.
Aș vrea să vină cineva și să mă ia de mână. Tăcut.
HugsLovePeace
>.<
No Comments