Ciorne – nesfârșite

* Uneori mă mai gândesc la tine

N-am fost niciodată suficient de umilă încât să recunosc că absența ta mă doare cumplit
Și tocmai de aceea în loc să te implor să rămâi, te-am împins pe ușă afară
Crezând că doar așa mă pot vindeca.

* E haos în juru-mi

* 3:33

*Ce ne rămâne

Ce ne rămâne după ce oamenii dispar din viețile noastre?

Cuvinte. Poze. Filmulețe. Senzații. Dor?

Ce mi-a rămas de la toți pe care nu-i mai am prezenți? Fie ei morți sau vii. Nu știu. Nu-mi amintesc…

Care sunt ultimele cuvinte pe care mi le-ai zis? Si cum arăți dimineața? Cum râzi, în hohote sau cuminte? Cum ții de mână? Cum dormi? Cum bei cafeaua? Bei cafea? Cum plângi? Cu sughițuri sau pe tăcute? Cum te cerți? Cum te împaci? Cum pleci? Cum vii? Cum îți place marea? Când îți place?

Ce-mi rămâne după fiecare moment? În afară de o nouă experiență, în afară de cunoaștere? Ce-mi rămâne când închid ușa în urma mea? Nici pielea nu-și amintește, nici gura, pare străină de tot.

*no title

Și cine suntem noi doi să ne jucăm cu destinele noastre? Eu cred că întindem coarda și Universul se va sătura, mai devreme sau mai târziu. Proabil că deja se gândește la pedepse ca să ne învețe să drămuim timpul.

N-ar fi moartea. E așa relativă și overrated. Ar fi poate nimicul dintre doi oameni care cândva s-au ținut de mână. E atât de trist nimicul ăsta, încât oricum ne-ar ucide mai devreme sau mai târziu.

Și cine sunt eu să te chem? Și cine ești tu să nu mă auzi? Vom rămâne doi străini care și-au intersectat pentru câteva momente drumurile și și-au împărțit mângâieri și săruturi. Și Universul va fi împăcat cu asta și se va așeza uitarea. Nu? Probabil ca neînsemnătatea noastră va rămâne tatuată pe umărul meu. Și probabil că eu voi rămâne tatuată în palma ta.

hugslovepeace
>.<

 

 Foto