cîteodată aş vrea să nu

“Te rog să nu plîngi pentru că nu înţeleg rostul lacrimilor.”  Niciodată nu le-am înţeles, dar le folosesc destul de des şi-mi place să cred c-o fac în scopuri medicale şi nu ca modalitate de a mă curăţa pe dinăuntru.

Mie mi se par frumoase lacrimile, picăturile astea care se înnoadă în bărbii care mai de care… Îmi plac lacrimile care curg fără ca faţa să se schimonosească. Dacă faţa ia forme ciudate, atunci mă concentrez pe urîţenie. Şi am mai spus că nu cred în estetica urîtului.

Sunt femei care plîng urît şi femei care plîng frumos. Bărbaţii au un singur fel de a plînge şi nu e chiar atrăgător, decît în unele momente. Mie-mi plac femeile care plîng cu ochii şi buzele se umflă ciudat şi voluptos, ale căror nări se deschid pentru mai mult oxigen, care pleacă cumva capul cît să vedem fruntea netedă. Fătă încreţituri, fără grimase de bebluşi. Neapărat să aibă părul desfăcut care să le încadreze bărbiile şi pomeţii. Şi lacrimile să curgă pe mijlocul obrajilor şi nu pe lângă nas. Iar mîinile să tremure, să nu suspine, să nu se sufoce, să nu deschidă gura, să nu i se umfle venele, să nu facă teatru. Să plîngă calm şi liniştit, frumos şi blînd.

Sunt un om vicios şi dependent şi pofticios. S-a intrat în post. Este o simplă afirmaţie şi nu o să trec la fapte. Sunt ipohondră, dar mă cert cu cei care afirmă asta pentru că nu suport afirmaţiile. Unele. Sunt, sunt, sunt – exist.

Cîteodată aş vrea să nu mai gîndesc, deloc! Ca atunci cînd încerc să mă relaxez, să meditez, să intru în starea aia zen, care nu mă reprezintă oricum. Cîteodată aş vrea să am mai multă răbdare şi mai puţini nervi. Să nu mai fiu atît de agitată şi mereu în priză. Mai mereu aş vrea.

Suflu în cenuşă.  Şi în adîncuri mai sper la o zi minunată.