Concluzia unei zile de marți

Dacă astăzi m-at fi lovit o mașină nu mi-ar fi păsat de ce las în urmă.
Ca om dârz ce mi-s, am provocat viața la duel și-am traversat fără să mă uit.
Nu trecea nimic.
Ah, cât patetism zace-n mine. Ah, câtă trădare port pe umeri.

Îmi cer iertare pentru toate bălțile de inerție pe care le las (le voi lăsa) în urma mea. Îmi recunosc defectul: sunt o incapabilă.

Îmi doresc doar să mă ghemuiesc într-un loc unde să-mi fie cald. E un lucru atât de mic și simplu și totuși atât de greu de obținut.

Și pentru că alter egoul nu-mi permite, nu pot nici măcar să plâng, că tare-aș mai da un bocet cu strigături. M-am smiorcăit în eșarfă, în drum spre casă. Vreo cinci stații am reușit să-mi cutremur vecina de scaun cu suspine, apoi mi-am proptit capul pe geam și-am tăcut. Pur și simplu nu e momentul să plec capul. Nu știu dacă-l voi găsi vreodată…

Concluzia unei zile de marți: când ceva nu vrea să iasă, nu iese!

Pentru prima dată m-a durut dorul. În pântec, în viscere. Și nu dor de ceva fizic, ci dorul senzației că aparțin cuiva.

Temperatură, durere în gât, tuse (cu poftă nebună de tutun), secreții nazale, frisoane, oboseală…

Îmi place mirosul de tutun pur pe haine. Nu știam asta despre mine.

va continua…

HugsLovePeace
>.<