initial n-am vrut copii. la nivel rational stiam ca e ceva care ma depaseste din multe puncte de vedere. imi placea viata asa cum era ea atunci. multe prietene din jurul meu ma anuntau ca urmeaza sa devina mame. si, desi stiam ca eu nu sunt neaparat in stare de pasul asta, ceva in mine, un instinct de supravietuire, probabil, o nevoie intrinseca de a-mi da gena mai departe, a sadit o samanta de gand.
ce-ar fi daca?
nu am stat mult sa ne gandim. s-a intamplat. bineinteles ca fiul meu va afla povestea romantata in care abia il asteptam sa vina, cand de fapt a fost o surpriza de proportii. caci stiam in interior ca nu sunt pregatita. si stiu si acum. pot sa fac alte lucruri cu usurinta si naturalete. si vad mame care se misca prin etapa asta de motherhood cu o usurinta fireasca. e parte din ele. nu exista stangacii. stiu fix ce sa faca si cum.
dar nu eu. eu nu ma pricep. nu-mi vine natural sa fiu calda si blanda. la mine e un efort suplimentar sa fiu mama pentru fiul meu. si nu mi-e rusine sa recunosc. intr-o lume plina de mame care dau sfaturi si stiu exact cum si ce sa faca, eu o spun cu mana pe inima: nu ma pricep.
nu-mi pare rau ca-s mama, dar imi pare rau ca simt ca stric frumusetea asta de copil. un copil extrem de misto, fericit, amuzant. e perfect in felul lui imperfect si desalat de a exista. si vin eu cu toate tampeniile mele si toate pretentiile ciudate si cu toata rigiditatea mea fizica si emotionala, incercand sa fiu o mama buna. nu mama de nota 10, o mama buna. sa trec clasa.
si desi stiu toate astea si partea mea rationala e constienta, au fost niste momente intense in mine cand am zis ca e timpul pentru al doilea copil. ca nu era indeajuns sa fiu o mama mediocra pentru unul. si desi in mine ratiunea si oboseala coexistau si imi repetau – NU TE BAGA, O SA TE AFUNZI – ma lua asa o disperare si o obsesie care-mi rodea fiecare coltisor de minte. dar e mai bine sa fie doi copii, dar vreau si eu experienta de mama de fata, dar o sa ramana Kazi singur cand murim, dar sa fie frate o sa-l fac a mai rezistent la frustrare si la stres, dar e frumos sa avem o familie mare. ca o poezie pe patul de moarte.
stiu ca vine tot asa din disperarea asta interna de a face copii, e efectiv o posedare fizica, mai am 3 ovule bune, hai sa le folosim. si desi eram intr-o situatie grea si cu Andrei si era clar ca nu e momentul sa facem un copil, care sa doboare minimul de echilibru gasit, tot ma lua asa un val de obsesii. aveam o imagine cu Kazi si sora-sa pe o plaja si cu mine mama de doi copii, frate si sora. si noi toti bine, fericiti, ca un flashback intr-un film de pe hallmark. ca asa mi-am imaginat eu. eu care nu voiam de fapt sa fiu mama.
deci e ceva cu mintea si instinctul, care devin ca un gin tonic prea tare, baut pe stomacul gol si te ia asa un val. noroc ca m-a potolit Andrei pe care l-am acuzat ca ma priveaza de la experienta asta extraordinara. stim cu totii ca m-as fi simtit de doua ori nepotrivita pentru a fi mama de doi copii.
mai. efectiv! e si amuzant cand ma gandesc. ce periplu emotional. ce nevoie!
***
nicio problema. probabil ca sa-mi dau un altfel de sens, am adoptat un caine promovat ca ‘sanatos tun’ si cine ma urmeareste in social media stie ca e orice, mai putin sanatos nu.
cu bine,
No Comments