Confesiuni

Cred că e mai ușor să arăți cu degetul…

Îmi amintesc că-n adolescență eram destul de drastică în ceea ce privește nuanțele. Era alb sau negru. Zero nuanțe. Ori aveam dreptate, ori nu. Altfel nu mergea. Și, de cele mai multe ori, nici nu ascultam după ce cineva-mi spunea că nu am dreptate.

Probabil că ăsta e sensul adolescenței, pe lângă alcool în curtea școlii, fumat la poștă și dansul pe boxe-n discoteci. Sensul să avem opinii cretine și să avem curajul să și credem în ele. Avem dreptul ăsta pentru că vine la pachet cu scuza că suntem necopți și că avem prea puțină experiență de viață ca să ne dăm seama că există griuri. Deși, să fim serioși, care adolescent a recunoscut vreodată că e imatur?

Oricum.
În ciuda încăpățânării noastre viața are o metodă foarte mișto de a ne oferi lecții. Scade în lungime. Și odată cu ea noi creștem în valori și cunoștințe. Să zicem că plătim un preț echitabil.

Și apar nuanțele. Și relativismul. Și a privi problema din mai multe unghiuri. Apar îndoielile. Și căutările. Și mustrările de conștiință. Și discuțiile. Alea lungi. Și analizele.
Apar ideile noi din care se nasc teorii și alte idei noi și tot așa.
Uneori, dacă suntem cu adevărat norocoși, avem mici revelații care ne ajută să ne schimbăm viața. Nu radical, dar cât să aibă sens tot procesul ăsta de introspecție și analiză.

Pe de altă parte, devenim mai nesiguri de noi și de opiniile noastre. Asta pentru că știm că nu știm niciodată adevărul 100%. Și că întotdeauna există alte și alte perspective pe care poate nu avem capacitatea să le găsim. Dar momentul în care emitem o opinie, momentul în care concluzionăm este unul onest. Opinia aceea nu e aruncată la prima mână, nu e spusă pentru a fi în ton cu turma, nu e spusă doar ca să fie spusă. Nu. E un gând pornit din frământări și cântăriri. E acea concluzie care știm că în momentul în care este trasă, omite automat altceva. Însă asta e toată frumusețea nuanțelor. E o joacă frumoasă de idei, de gânduri. E ca o naștere a unei lumi noi, bazată pe argumente și nu pe arătat cu degetul și acuzat.

Deși în liceu nu m-am omorât cu literatura, mi-au rămas în gând antinomiile lui Gelu Ruscanu. Poate atunci am avut primul gând că poate, dar poate, lucrurile nu stau așa cum le vedem noi.

Cred că e extrem de ușor să emitem judecăți.
Să ne uităm la oameni și să-i aruncăm într-o oală de etichete.
Să citim o știre și să o așezăm într-o categorie.

Cred că e al naibii de greu să ne dezbrăcăm de propriile frustrări.
Să avem răbdare să ne luptăm cu propriul instinct.
Să ieșim din zona de confort și să ne permitem să nu avem dreptate.

Foto

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.