Cronici despre noniubire

A nu se citi de către optimiști.

A venit ceasul! E frumos, dat dracu. Trebuie să-i scot niște zale că am încheietura micuță. Cât am așteptat venirea lui, 30 de minute la Lizeanu în frig, am observat lumea.

Pe lângă mine s-a aciuat un motan cu un ochi bolnav (ochi de sticlă) care mi-a oferit afecțiune vreo 10 minute. Jegos, alb cu portocaliu și amuzant. Își înfigea căpșorul în palmele mele c-o brutalitate zguduitoare. Parcă mă vedeam pe mine… L-am pierdut în favoarea unei fetițe cu chip de șoricel.

Lumea e mare.
Fumam o țigară și o priveam aproape încremenită de frig. Lumea trecea pe lângă mine încărcată cu sacoșe mari și grele. Din când în când îmi arunca câte o privire, ca mai apoi să-și vadă de drum. N-am învățat nimic din micul exercțiu de observație, doar că și după 10 ani tot amețesc de la țigări.

Am avut cel mai crunt moment al realității. Pentru câteva momente m-am simțit cel mai singur om din Univers și să dea dracu dacă mi-a fost bine. Nu, mi-a fost rău! Rău de tot! Am stins țigara, în cap mi-a venit Lonely Day de la SOAD și cam atât.

Oamenii și-au atârnat lumini la geam. Sunt frumoase.
Un taximetrist a virat greșit și a făcut accident cu bordura. El nu a pățit nimic.
Oamenii vorbesc non stop la telefoanele mobile.

Who am I kidding?
Am nevoie de îmbrățișări mai mult ca oricând.
N-o să le primesc, asta știu deja, dar nu mă împiedică să tânjesc.
Vreau iubire!

E de la vreme și sărbători. De fapt, sunt un om fericit… mă las impresionată de globulețe și brăduți și-o dau în melancolii. Nu-mi șade bine. Ah, vorbesc cu mine și degeaba.

Pfui.
Ceasul are cadran albastru. Se potrivește de minune cu chitara albastră pe care n-o s-o am niciodată.

Colindul meu de suflet
[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=SwDV033k7ZQ[/youtube]

HugsLovePeace
>.<