Cu cât ies mai des în oraş, cu atât îmi dau seama că şansele găsirii omului potrivit au scăzut drastic, spre zero

Am tot ieşit în ultima vreme… woodkid, anti-mall, sensor… am tot ieşit, plină de energie, entuziasm, chef de râs şi dansat, dar mai ales curioasă de pulsul vieţii din jurul meu. Am acoperit toate miştourile despre cum o să mor singură cu 354 de pisici în casă, cap, dulap şi am privit cu scepticism potenţialii parteneri. Zero barat, deşi mă spălasem pe cap şi îmi strălucea părul, m-am îmbrăcat fashion şi am pus strugurel pe buze.

Mi-a zis cineva aseară să mă uit intens şi să mă bag în seamă. Nu cred. Am un simţ al ridicolului foarte dezvoltat, atunci când vine vorba de comunicat cu străinii. Iar ultima dată când am făcut asta, acum vreo 6 ani, am oprit un trafic întreg pentru cel ce avea să-mi fie iubit 3 ani. După asta n-am mai făcut niciun gest memorabil. Ori pentru că mi-am pierdut încrederea în mine, ori pentru că tot ce am încercat (la nivel mult mai mic) s-a dovedit a fi un fiasco.

Mi-a mai zis cineva că nu inspir sexualitate. Că nu am privirea aia. Nu port decolteuri. Nu zâmbesc provocator. Mie simţul umorului mi se pare sexy. Mi se mai par sexy inteligenţa şi spontaneitatea, aşezate frumos pe un corp cu haine îngrijite şi chip interesant.

Aici e nevoie să trasez  o linie între sex şi iubire. Ceea ce nu pot eu să fac este să agăţ pe cineva, să mergem la el, să facem sex, să mă simt al naibii de liberă şi minunat şi să nu-l mai sun, chiar dacă mă atrage enorm şi toţi hormonii mei urlă asta. La mine sexul e conectat cu ceva emoţii, nu ştiu dacă iubire, dar să rezonez cu omul ăla, mental şi emoţional. Şi să-l cunosc. Adică, e intim. E piele pe piele. E cu sărut. Nu vreau să sărut un străin agăţat într-un club. Sunt prea bătrână pentru asta. Şi sex mecanic de dragul sexului sau de dragul poveştii, n-am fost în stare să fac. Şi poate acum despre asta e vorba, poate aşa încep toate. Doar că mie mi se pare invers şi împotriva principiilor şi valorilor mele.

Tot uitându-mă în jur, mai ales acum când e plin oraşul de oameni (zici că au fost captivi până ieri, alaltăieri şi au ieşit acum, toţi)… am realizat că nu-s ei, ci eu. Mi s-a mai spus că am prea multe principii, că nu-mi doresc suficient şi că transform opţiunile în prieteni. Habar n-am cum e altfel, cum e pentru ceilalţi. Habar n-am cum e pentru mine.

Sunt un om pozitiv, nu disper, nu plâng acasă, nu iau pastile antidepresive, nu mă dau rănită şi nu vreau să distrug oameni sau să-i fac proiectele mele. Însă nu pot să nu mă întreb unde greşesc? Mariuce M. spune bine ce spune, aici şi cred că mă identific oarecum cu cele spuse. Doar că eu nu pot s-o zic aşa simplu.

Nu înţeleg amorul contemporan. Poate pentru că am crescut cu anumite poveşti…

e ok. vin sărbătorile. vin sărbătorile.

Cover foto