Cu inima-n dinti si bocceluta pe umar

Maine vin acasa.

Au trecut foarte repede zilele si parca ieri scriam ca ma mut in 17 zile inapoi acasa. A zburat timpul ca nebunul, cum spune mama. Si am strans aproape tot (din nou), am indesat in cutii, am triat, am aranjat. Tot ce n-am putut sa fac a fost sa raspund la intrebarea ‘are you excited you’re moving home?’

Sunt entuziasmata pentru ca mi-e dor de casa, de masa, de un job creativ, de evenimente sociale.

Sunt speriata pentru ca la fiecare pas intalnesc cate un articol care parca baga spaima in mine. Romania e la pamant, Bucurestiul e pe duca. N-o sa mai calatoresc, n-o sa-mi mai permit o multime de lucruri, ce viitor ofer eu copilului meu intr-o tara sortita esecului ingropata de penali si spagi? Daca e o iluzie? Daca de fapt n-o sa fie bine? Daca o sa mor in spitale? Daca o sa se prabuseaza metroul? Daca vine un cutremur nasol? Incep un milion de ganduri si parca imi vine sa desfac toate bagajele si sa raman aici. Fixata in locul asta. Nedormita de doua saptamani. Cu febra musculara de la carat si mutat. Cu ochii pe peretii goliti de fotografii.

Apoi ma gandesc la ai mei de acasa. Ai mei sunt acolo si sunt bine. Si am fost si eu acolo, am trait aproape decent, uneori super bine, alteori la limita supei la 1 leu.

Am stat plecata aproape doi ani. Nu e mult, dar pentru mine a fost infinit de lung, de bine si de rau. Pentru un om obisnuit cu oameni, pentru un om cu viata sociala super activa si cu multi prieteni, sa fii (aproape) singur cuc, angajat intr-o corporatie, intr-un oras unde party-urile se termina la unspe, a fost o provocare. In special ca am fost obligata sa petrec timp cu mine si am avut nevoie.

Nu stiu daca o sa raman in Bucuresti. Imi doresc sa fie bine, sa evolueze orasul, sa scapam de coruptie si sa crestem frumos. Pe de alta parte imi pastrez o doza de scepticism si ma gandesc ca daca nu e ok, atunci poate ma intorc in UK. Iar daca nu e UK, optiunile raman deschise, mai ales cele in care soarele bate la fund ploaia.

Asa ca scoateti berile de la rece (eu beau bere la temperatura camerei) si pregatiti-va cu povesti ca am chef de pierdut nopti la clar de luna.

Cu bine,
Evergreen