Cum să vă zic… e un elefant în cameră și cred că mai stă

Îmi place că în secolul vitezei când e la modă să faci acte caritabile și s-o arzi prețios pe la nu știu ce evenimente, oamenii o ard cu binele. Înghițim zilnic sute de citate motivaționale și zeci de păreri că lumea ar trebui să fie bună și să se întoarcă la iubire și la natura divină. Lucruri adevărate, dar ni se controsionează creierul și sinele în epoca în care trăim că suntem niște oameni răutăcioși care vrem dreptate pentru egoul nostru.

Eu când aud sfaturi despre cum TREBUIE să iert și să dau drumul ca să merg mai departe. Când aud că TREBUIE să mă eliberez de toate durerile și să merg înainte, că trecutul TREBUIE lăsat acolo și prezentul trebuie să conteze îmi vine să întorc spatele și să plec. Suntem plini de sfaturi, eu dau sfaturi uluitoare oamenilor și le zic cum TREBUIE să își trăiască viețile, când de fapt n-am nicio treabă cu ei. FIECARE e liber să facă ce vrea și dacă alege să stea atârnat de balustradă șapte ore, eu nu TREBUIE să am o opinie sau să mă bag.

Știu multă teorie. Și da, am momente când o aplic și sunt împlinită. Am senzația că am găsit ale naibii răspunsuri, că m-am liniștit, că-s împlinită și că starea asta de exuberanță cu elan, încredere și optimism va dura la infinit. Că asta e, am găsit adevărul! Că știu cine sunt, că am iertat, că m-am eliberat, că mi-am deschis toate chackrele și că sunt pe drumul spre vindecare.

bullshit.

revin mereu la starea de depresie acută. starea în care accept și recunosc că aș vrea să fii nefericit. că sunt o ipocrită să tot spun că n-am nicio treabă, că câr, că mâr. nu domnule, m-ai făcut să sufăr, vreau să suferi! și până nu trec eu peste, nici tu să nu treci. da, ochi pentru ochi și orbim cu toții, ce mama mă-sii. după care mă judec că nu am în configurație răutăcisme din astea și îmi pare rău că vreau răul cuiva. după care spun că nu-mi pasă, să sufere! și tot așa, în toate domeniile din viața mea.

gândesc prea mult. analizez prea mult. la mine nu poate doar să fie. le iau pe toate personal. am senzația că nu sunt bună. că nu exist. că mă zbat inutil. că mă agit degeaba. aș vrea să fiu și atât. să nu mă mai leg cu șapte mii de noduri. că nu e bine pentru mine.

Sunt într-un haos fără ieșire, pare-se. am zeci de planuri. mă enervează oamenii care mă întreabă ce fac, cine sunt sau ce am mai făcut. NIMIC. Am făcut nimic! E bine? Sunt nimeni. Nu fac nimic. Exist. Și viața există cu mine. Dar nu, eu am planuri. Zeci de mii de planuri, vise, scenarii, idei, to do listuri, gânduri. Miliarde de speranțe. Melodrame. Emo kid-isme (nu există cuvintele astea).

Sunt ca un copil într-un magazin de bomboane, dar care suferă de diabet. Și doar se uită.  Și nu atinge nimic. Că așa e el.

Uneori am nevoie de un om care să vină și să așeze lumea pentru mine. Să mă ia de mână și s-o ia cu mine de la capăt. Asta e A, ăla e B. Nu am omul ăla. Că am fugit de toți. Și așa-mi trebuie!

fără bine, doar

evergreen

favim.com