Partea bună în momentul ăsta al existenței mele este că nu sunt îndrăgostită. Partea nasoală e că nu sunt îndrăgostită. Am citit azi pe repede înainte un fel de chapeau la un interviu cu Alexandrina care spunea cam așa: motorul meu în viață e iubirea, în artă e tristețea. A exprimat în cuvinte toată esența mea ca ființă pe pământ.
La câte cupluri nefericite văd în fiecare zi, încep să mă îndoiesc serios că există suflete pereche. Cred că mai degrabă există suflete obosite, dispuse la compromisuri.
Multă vreme am trăit cu speranța marii iubiri. Aia de mă mistuie, vine și mă ia pe sus, mă urcă pe piedestal și acolo dănțuim noi doi până la finalul zilelor. Iată că au trecut niște ani și iubirea mea dat teasing-uri pe la nas, după care s-a cărat. Nu știu cum se întâmplă că unora le iese, că eu cam dau chix în asta.
Odată cu vârsta vine și înțelepciunea. Și e de bine, adică nu-mi pare rău că trecut-au anii. Sunt într-o perioadă de bine, liniște și împlinire. Mă uimesc pe mine însămi de starea asta. Am revenit la lumina aia a mea, la râsul și figura de copil inocent. Parcă mi-am reparat stricăciunile și aștept cuminte să vină cineva să mă defecteze, iar. Ori poate am învățat cum să nu ma mai las stricată. Vom vedea…
Ultimul om de l-am iubit s-a șters din mine. Aproape complet și sper eu, definitiv. N-a mai rămas nici dragul pe care-l tot recitesc în scriiturile din vremea aia. Au mai apărut figuri interesante, dar niciuna care să mă captiveze și să mă facă să alerg spre. Și ce-i drept, am și rămas cu temerea că voi fi respinsă. Așa că nu mă mai gândesc la asta și nu mai aștept nimic.
E bine să vrei nimic. Sincer. Te eliberează de multe poveri. Nu-mi doresc altceva decât am. Și nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, în alt moment, în altă viață. Habar n-am când s-a întors la mine curajul acceptării. Asta mi-s și-s minunată în sensul și firea mea.
Văd oameni triști. Și văd oameni fericiți.
Prin venele lor a curs cândva iubirea.
Văd ochi plânși, zâmbete înalte.
Suntem legați între noi. Deși ne dăm deoparte.
Știți, mi se întâmplă lucruri. Frumoase. Îmi doream de ceva vreme să merg la TIFF. Și în fiecare an s-au ivit altele, ba nu am avut bani, ba am avut sesiune. Și anul ăsta am aplicat la Talent Lab, dar fără vreo speranță aparte. Am aplicat… și m-au acceptat. Și mă duc.
Mi-am dorit să zbor. Să sar cu parașuta. Am sărit.
Poate acum ar fi bine să-mi doresc să întâlnesc iubirea potrivită mie.
Deși am fost pustie, tristă și resemnată, din izvorul secat a pornit energia. Și sunt pe o linie de plutire. Mi-am amintit de mine, de voința mea, de spiritul meu liber și de ambiția mea. Nimic nu mă determină să renunț, decât eu.
Cu bine,
3 Comments
Vacanta Tenerife
2 June, 2013 at 8:52 amAdevarata iubire poate apare si la 50 de ani . Nu te grabi ! Ai rabdare !
Naomi
30 May, 2013 at 11:38 amCe-mi place ca ai prins asa curaj :)
Si esti din nou dispusa sa lupti. Stii, cel mai greu mi se pare sa ne acceptam proprii scheleti din dulap.
Ma bucur ca tu ai reusit sa o faci
Te imbratisez
Evergreen
30 May, 2013 at 4:52 pmTe imbratisez :)