… aș face aceleași alegeri pentru a putea ajunge aici, pentru a putea scrie asta.
Vorbeam cu Andrei despre alegeri, trecut și iubire și ne-am dat seama că n-am vrea să facem diferit ce-am făcut, deși suntem conștienți de greșelile noastre, de durerile pe care le-am provocat sau care ne-au fost provocate, de atitudinea greșită pe care am avut-o în anumite situații, dar mai știm că asta ne-a adus pe noi doi aici, acum, că așa ne-am construit, zgâriind pereți sau dând palme celor iubiți. Poate ăsta e prețul pe care-l plătesc oamenii pentru a se bucura cândva de niște momente de liniște.
Mi-ar plăcea să am șansa și curajul să stau la masă cu doi oameni și să le spun despre mine de astăzi, să le cer iertare pentru comportamentul avut atunci, să le explic că am dat cât am putut și că nu au meritat multe din rănile pe care le-am provocat. Și mi-ar plăcea ca astăzi să am puterea aia vindecătoare să curăț și să pansez rănile pe care le-am deschis cu atâta patimă atunci și să le spun că sunt minunați.
Știu, oamenii trec peste, se formează, uită. Și eu am făcut la fel. Dar nu am cum în anumite momente să nu recunosc anumite tipare care tot răsar și pe care încerc să le evit. Și atunci îmi vin în minte ei, pe care știu sigur că i-am rănit grav și cărora le-am provocat probabil leziuni emoționale. N-am vrut. Adică am vrut, că eu le făceam, dar era ceva mai presus de mine care-mi ghida nervii, frustrările, energiile negative și care mă făcea să dau în cei mai sfinți oameni din viața mea. Am dus bătălii crunte cu mine și s-au revărsat și-n voi. Am dat, nu m-am încurcat.
Nu-mi iau vina în totalitate pentru că nu-s o martiră și nu-mi plac extremele. Într-un cuplu sau în orice fel de relație sunt doi oameni, fiecare independent și liber (aparent) și fiecare conștient de capacitățile și limitările sale. La nivel ideal. În realitate suntem confuzi, mai ales când suntem mici. Suntem dependenți și paranoici, avem alte coordonate despre iubire și relații și ne căutăm cu ardoare în celălalt. Când nu ne place ceva, îi dăm de lumânări. Cu strigături. Să știe tot pământul ce ne doare.
Nu știu dacă cei doi oameni pe care i-am iubit și cu care am împărțit câte trei ani din viață vor citi vreodată rândurile astea. Nu știu dacă au vreun sens și dacă vor ajuta la ceva. Nu știu dacă astăzi mai merită să-mi fac procese pentru ieri. Dar așa sunt eu, cos și descos, analizez și decupez, cât să mă simt întreagă. Și cât să se simtă și ceilalți întregi.
Am fost un om egoist. Și încă mai sunt, dar lupt cu asta. Am fost un om orbit de propriile nevoi și dorințe, un om rănit și speriat, un om care a greșit. Știu despre mine că la baza tuturor reacțiilor stăteau intenții bune. Că nu am putut să fac cuiva rău, intenționat și voit. Că n-am scuipat venin ca să mă bucur de tristețea altuia. Că am dat cât am putut, într-o formă pe care o știam eu, sperând la un bine viitor.
Știu, suntem în etape diferite în viață. Fiecare și-a văzut mai departe de drum. Și sper să fie unul presărat cu zâmbete și flori… să fie unul bun și blând.
…
V-am iubit cum am știut eu atunci. Și vă iubesc și respect și astăzi. Fără voi n-aș fi descoperit atâtea despre mine și despre ce zace în interiorul meu. Fără voi n-aș fi găsit demonii ascunși în spatele dulapurilor albe, n-aș fi crescut în modul de a primi și oferi iubire, n-aș fi ajuns aici.
Mulțumesc!
Foto: Christian Schloe
No Comments