Secvente

dacă înțeleg de unde vine, nu înseamnă că trebuie să accept

Circulă un mesaj pe net pe care-l tot recitesc și cu care rezonez din ce în ce mai mult. Și spune cam așa: dacă înțeleg de unde vine și simt empatie pentru tine, asta nu înseamnă că trebuie să accept comportamentul toxic. Și trebuie să pun limite. Asta înseamnă să fiu empatică cu mine.

ATENȚIE, URMEAZĂ LIMBAJ TRIVIAL

Trebuie să recunoaștem că cu toții suntem futuți în cap. Și cu cât facem mai multă terapie, cu atât parcă suntem mai futuți în creier. E normal, treci întâi prin furtună, apoi răsare soarele, apoi e bine și vine genericul de final. Ce nu ne place nouă, e că în viața reală după genericul final vine iar o secvență. Și o ducem tot așa. O perioadă bună, calmă, drăgălașă, după care vine taifunul și o luam pe la toate găurile, ca mai apoi să vină iar pacea.

Secretul e să nu te mai minți că e de durată pacea asta. Ci să aștepți să vină următoarea ploaie de rahat (sună mai bine în engleză) și tot ce poți să faci e să îți coși pelerina de ploaie să nu te mai stropească peste ochi. Sau să accepți că aia e. Și să faci o baie mișto, ca mai apoi să te repliezi.

Tot ce putem să sperăm este ca terapia aia să își facă efectul dorit

Înțeleg despre oameni, și aici mă includ și pe mine, că suntem instabili rău. Suntem vii, organici, cu milioane de probleme de self-esteem, de validare, cu frici, cu anxietăți. Înțeleg că suntem într-o continuă schimbare și uneori suntem doar o perspectivă a cuiva. Alteori suntem mârlani. Sau pur și simplu răi. Înțeleg că mințim, nu că vrem, ci că atâta putem, că ne vărsăm frustrăile pe ceilalți și oglindim în ei eșecurile noastre.

Înțeleg că avem cu toții un negru adânc pe care-l purtăm în piept. Și de care ne e rușine, dar care de multe ori ne domină.

Dar nu pot să accept să stau într-o relație toxică. Doar pentru că simt empatie și compasiune, doar pentru că înțeleg că te doare, asta nu înseamnă că e OK să mă doară și pe mine. Pentru că și eu la rândul meu mă lupt cu demonii mei personali. Și crede-mă, sunt dați dracului. Așa cum și eu la rândul meu, dacă ajung să fiu toxică pentru cineva, prefer ca acel cineva să închidă frumușel ușa.

Tocmai pentru că suntem atât de distruși și tocmai pentru că avem o singură șansă să fim vii, prefer să fim onești cu noi înșine. Atât putem. Ăștia suntem. Niște căcăcioși cu chip de adult. Hai să facem un pas în laterală și să vedem cum putem face să fim niște căcăcioși adulți mai buni.

MONOLOG

Țin minte că făceam psihanaliză și eram fiartă pe o relație de prietenie eșuată. Bineînțeles că eu eram perfectă și persoana care mă rănea era o nemernică. Și eram mega investită în toată durerea aia și căutam să mi se dea dreptate și atunci terapeuta mi-a zis că poate nu sunt doar bună, poate e de la mine. Că am și eu răul meu. Băi, băiatule! Am jelit cu muci. Am ajuns acasă după ce m-am târât ca un zombie flămând și am zăcut moarta pe canapea. Cu ochii în tavan. Sunt un om rău. Sunt un om rău. Sunt un om rău. Eu mă dusesem în cealaltă extremă. Și m-a doborât informația, de zici că am trăit sub o piatră până atunci. Normal că în teorie toți suntem buni și răi, dar hei, asta până accepți tu despre tine.

M-am împăcat cu asta. Nu sunt perfectă. Sunt de departe cel mai imperfect om. Sunt emoțională grav. Sufăr ca un câine din lucruri mărunte. Am o doză de superficialitate uneori, de mă sperie și pe mine. Și am o doză de malițiozitate bolnăvicioasă, mai ales dacă apeși niște butoane nasoale la mine. Sunt nașpa rău uneori. Spun chestii pe care nu le gândesc, jignesc și rănesc și sunt urâciosă.

Dar mai fac ceva. După ce sar calul și sunt la un pas de AVC stau și zac. Îmi dau seama că zgripțuroaica a ieșit la suprafață și n-a fost bine. Că sunt un om pe care nu-l plac. Că pot mai mult. Că îmi doresc să fiu mai mult decât fata aia nașpa și cinică. Și îmi cer scuze. Mie, că m-am chinuit și persoanei de lângă. Nu pentru că așa se face, ci pentru că așa e decent și omul ăla cu care ai șters pe jos o avea și el vina lui, dar nu e de vină că ai moștenit gunoi emoțional din moși strămoși.

Mă rog,

M-am lungit.

Cert e că ajungi într-un punct in viață când pur și simplu e mai ușor să spui mulțumesc, nu particip, decât să te chinui să cureți rahatul. Și e mai demn să pleci. Și să încerci să construiești în altă parte, acolo unde fundamentul pare mai stabili.

Vă doresc bine,

Evergreen

Foto: The Young Martyr / Paul Delaroche
E un tablou pe care l-am văzut acum foarte mulți ani în Paris și în fața căruia am plâns. Nu știu ce m-a emoționat. E din 1855. Paul Delaroche. Se numește Tânăra Martiră.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.