dacă şefii ar fi fost muieri

Poate că însemnarea asta o să sune misandrică, dar nu e. Citesc “Evanghelia după Isus Cristos” de Saramago şi sunt total revoltată de comportamentul faţă de femei… pe care-l uitasem, dar văd că lately tot mă izbesc de situaţii de genul.

Şi mă gîndeam eu aşa încă de la începuturi de ce mama mă-sii nebuna aia de Eva a muşcat din măr şi nu a fost Adam ăla? Şi de ce Adam n-a fost făcut din coasta Evei. Că sigur era o coastă mai bună… şi de acolo lucrurile ar fi stat altfel, femeia n-ar mai fi fost ispita şi bărbatul ar fi votat prin sec XIX. Sau nu ar fi votat deloc. Ar fi fost ţinut în viaţă numai pentru reproducere, asta numai pînă cînd s-ar fi descoperit o altă metodă. Şi de ce Iisus n-a fost femeie? A? De ce? Şi tot aşa… înţelegeţi voi. Cum ar fi arătat lumea? Bitchie? Cochetă? Mai bună? Mai rea? Cu mai mulţi metrosexuali?

E perioada în care-mi pun întrebări. Că altceva mai bun de făcut nu am. Bag filme la greu, mă sedez cu tîmpitul de House, citesc şi mă întreb. De ce nu îmi găsesc un job? De ce e atît de frig şi de ce picioarele mele refuză să se încălzească? De ce îţi curg lacrimi cînd plîngi? Sau de ce eşti mai convingătoare dacă îţi curg lacrimi. Mie nu mi-au curs lacrimi pînă acum 8 ani şi plîngeam mult. Ca o nevrotică. Ca o mică paranoică. Ca o plîngăcioasă obsedată.

Ieriazimîine cică ar fi diferitele nume ale iluziei. Poate că aşa e.

De fapt nici măcar nu îmi plac femeile. Sunt ale dracu. De cele mai multe ori ţi-ar tăia beregata. Sunt nişte vaci. Nu din alea indiene pe care să le ridicăm la rang de sacru, din alea romîneşti. Femeile sunt rele şi bîrfitoare şi răutăcioase şi cu memorie de elefant la capitolul răzbunări şi cu minte malefică… (acum în pielea mea e un bărbat misogin). Femeia te-ar jupui de vie. Şi te-ar scalpa fără anestezie. Îmi vine să rîd. Poate-ar trebui să mă las de iarbă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HBKaaiEXHqI] (de fapt ele nici nu se bucură aici…)

Am văzut:

Changeling cu Jolica Angelica, în regia lui Eastwood. O poveste adevărată. O poveste care mă face să urăsc şi mai mult americanii cu obsedaţii lor sexuali, cu probleme lor, cu vieţile lor obeze şi inutile. Merită filmul pentru povestea adevărată. Merită şi pentru cum este filmat şi regizat. Angelica nu m-a convins, în primul rînd pentru că era muuuult prea machiată pentru anii ’30 sau pentru gustul meu estetic şi mai apoi că nu m-a făcut să mă doară ceva, vreo fibră, vreo inimă. La final a avut o sclipire. E un film despre o femeie prinsă în vîrtejul corupţiei poliţiei din LA, o femeie al cărei băiat a fost răpit şi a primit altul în schimb. A? Sună bine, mai ales că aşa s-a întîmplat.

Yes Man şi Bedtime Stories sunt nişte pseudocomedii… cu care să-ţi umpli timpul. Astea-s bune cu deprimatele părăsite pe mess, cu care poţi să bei şi trei pahare de vin, că poate ţi se deschide apetitul la rîs. Mi-e dor de comediile la care poţi rîde isteric.

Les Chansons d’mour un film franţuzesc, aşa cum reiese şi din titlu, cu cîntece şi cu morţi dubioase şi cu relaţii homosexuale. E mult mai complex decît atît, dar sună mai atrăgător aşa.

Şi filmuleţul dezgustător cu Nikita şi cu iubitul ei la fel de dezgustător, poate mai rău… pentru că el o pupa în zonele intime şi neepilate, bănuiesc. Şi da, nătăfleţilor, răutăcioşilor, necredincioşilor, există un bărbat care i-o trage!

Vreau să-l văd pe ăla de-a cîştigat multe globuri, Slumdog Milionaire. A rămas pentru mîine, între bîrfele cu Hanna.