Probabil: dead.
Play
Mergeam pe strada tinandu-ne strans de mana si ne gandeam la noi din trecut. Daca ma intrebai acum doi ani unde ma vad in august 2016, probabil ca ti-as fi spus ca nu ma vad nicaieri, cu atat mai putin in Anglia, casatorita. Nu era o perioada buna, atunci. Eram foarte singura si ma simteam neiubita si lipsita de importanta. Beam foarte mult, fumam si mai mult, ieseam foarte mult, munceam foarte mult. Eram bine cand eram cu oameni, cand dansam, cand nu stateam deloc cu mine. Cand ramaneam singura ma lovea depresia.
Sunt genul de om care nu poate avea nici depresie cum trebuie. Adica din aia cu zacut in pat. Nespalat. Sunt atat de agitata, incat si in cele mai negre momente aleg sa ma misc, in loc sa stau. Ce batalie crunta, nu? Sa nu suporti sa ramai singur cu tine. Sa alergi mereu dupa senzatii, dupa oameni, dupa trairi pe care sa le adopti ca fiind ale tale, de bune.
Stiu ca ma indragosteam in perioada aia de durerea si tristetea cuiva. Rezonasera durerile din noi si ma agatasem cu disperarea unui om foarte singur. Era atunci ori niciodata. Si omul ala imi dadea cu taraita, pana intr-o zi cand a disparut. Mi s-a parut atat de nedrept totul. Mi s-a parut atat de crud. Si totusi, alesesem sa ma arunc intr-o poveste ce stiam de la inceput care nu are nicio sansa sa functioneze. Eram prea pierduti de noi insine sa ne gasim in celalalt.
Daca ma intrebam acum doi ani unde ma vad, as fi spus ca probabil nicaieri.
Asta pana in ziua in care m-a luat salvarea de la marginea parcului si l-am vazut pe tata intr-o mare de lapte. Atunci am vrut sa renunt. Ma simteam foarte ostenita. Am inchis ochii sa adorm, iar tipul de pe salvarea vorbea foarte tare cu mine. Aproape enervant. El nu intelegea ce pace frumoasa gasisem acolo. Apoi ceva ma intorcea cu violenta inapoi. Recitam din “Fight Club” si-mi repetam sa stau treaza, sa fiu atenta, in cazul in care vreau vreodata sa fac un film despre asta. Nu-mi amintesc cum suna ambulanta din interior, dar as fi vrut sa-mi pot aminti. (Oskar din Extrem de Tare si Incredibil de Aproape se intreba asta). Dar imi amintesc ca neoanele din spital se vad exact asa cum am vazut in multe filme, cand era un cadru cu unghiul subiectiv al pacientului.
Cred ca undeva in niste unghere ascunse, copilul din mine inca se chinuie sa fie bine. Mi se intampla adult fiind sa iasa la suprafata. Am reactii si gesturi pe care nu le pot explica decat la terapie. Si-mi amintesc mereu de Roxana mica, pe care o dau mereu deoparte si de care nu-mi place deloc. Probabil ca va veni si momentul cand ne vom lua de mana si o voi simpatiza.
Daca ma intrebi acum de mine probabil ca ti-as vorbi de modele din exterior.
As vrea sa fac aia, sa fiu acolo, ca xulescu sau as vrea sa fac asta, ca yculescu (sa va vad cu cititi asta). Am obiceiul de a lua modele din exterior si a crede ca ele sunt cele potrivite. Pentru ca ele sunt potrivite pentru ceilalti oameni. Si ceilalti oameni par mai bine decat voi putea eu sa fiu vreodata.
Dar poate sunt bine acum.
Si nu vad asta pentru ca ma concentrez pe binele celorlalti.
Poate sunt chiar bine. Si poate chiar sunt un om bun.
Oare ce mi s-a intamplat asa nasol de am frica asta ingrozitoare de mine insami?
Cu bine,
Evergreen
Tablou: La Douleur (1898), Emile Friant
1 Comment
Doc
19 August, 2016 at 10:49 amAs fi spus ca nu voi mai fi in Romania, din pacate ar fi fost o eroare.