Daddy, daddy cool

 

My dad was not cool.
Dar azi se împlinesc patru ani de când nu mai e deloc. Ce ciudățenie, ”sărbătorești” dispariția cuiva…

Tata a fost un om aproape banal.

Îmi amintesc că era vară și eu mă jucam în fața blocului. Era amiază. L-am văzut cum apare de după uzină. Purta cămașa albastră asortată cu ochii lui perfecți. Statura sa micuță, dar frumoasă… o recunoșteam dintr-o mie. Pantaloni eleganță călcați la dungă, deși era un simplu instalator la radet. Brățara de aur strălucea în soare. În mâna dreaptă aducea un pepene. Câtă forță avea tata de ținea pepenele deasupra capului… Pentru mine era un prinț din alte timpuri.

Tata a fost generația care a plecat în Rusia și Israel și și-a luat o dacia 1310 la mâna a doua. Era albă, o chema Clementina. Și-a luat și garaj unde depozita toate prostiile și pe Clementina, în spatele blocului, unde mai făcea câte un grătar și punea muzică, gen ”fetele lui tata”. Ani mai târziu au dărâmat garajul și a vândut mașina pentru că era o rablă și pentru că nu mai putea s-o conducă. Ajunsese alcoolic.

Știu că mă învăța să nu mint și să nu umblu cu țigani. Mai târziu am aflat că el era mincinosul cel mai bun și că ultima sa amantă nu era chiar româncă. A mers pe principiul, dacă vii bătută acasă, te mai bat și eu o dată. Așa că, fata lui se bătea cu disperare ca să nu-l dezamăgească pe tatăl ei. Mă rog, viața din cartier.

Știu că îmi spunea rar ceva de bine. Și venea și mai rar acolo unde aveam nevoie de el… parcă a venit o dată la un meci de volei și atunci se hotărâse antrenorul să nu mă bage în echipă, vă imaginați rușinea… Și venea când luam coroniță la școală. 7 din 8 ani. Le păstra și le atârna pe balcon. Nu știu cât îmi păsa mie de coronițe, că oricum nu învățam mare lucru, dar dacă el era mândru, eram și eu bine.

Pe tata l-am iubit mult de tot până pe la 15 ani, când am început să mă prind de mișmașurile lui. Relația noastră s-a îndreptat vertiginos spre ură. Pentru tata nutream sentimente ambigue de ură și iubire, voiam să nu-l mai văd, dar îl iubeam c-o disperare de copil.

Pe tata l-am visat multă vreme altfel. Așa, ca-n filme. N-a putut să fie așa pentru că provine dintr-o familie defectă și pe cât a fugit de tipare, pe atât a ajuns să le îmbrățișeze. Prefer să cred că ultimii ani de viață, îmbibați de alcool, tata a fost în altă parte și în trupul său a pătruns un străin. Prefer să cred că în sinea lui, ne-a iubit, dar a decis că mai bine pleacă decât să ne chinuie. Prefer să mi-l amintesc cum venea de după uzină, la amiază, cu pepenele deasupra capului. Ce tată puternic aveam…

Tata nu-mi lipsește. Mă gândesc uneori că mi-ar fi prins bine sprijinul său. Că sunt momente când mă simt fiica ploii și tare-aș vrea să-mi fie alături, când simt un dor ciudat. Dar nu-mi lipsește, m-am obișnuit copilul nimănui.

Am o mulțime de amintiri legate de tata. Cele mai multe dor și mă fac să sufăr. Dar le iubesc pe cele câteva care-mi aduc zâmbetul pe buze.

Se împlinesc patru ani de când a sunat telefonul și am auzit cuvintele: a murit tata.
Ce sentiment de durere și ușurare am trăit în ziua aia…

Tata nu a fost cool.
Dar l-am iubit.

*de aia vreau să-mi găsesc un soț care să nu semene cu tata. pentru că-mi doresc pentru fiica mea să știe ce înseamnă să ai un daddy cool*

foto