Dancer in the fucking dark sau valsul miresei îndoliate

Vorbeam cu iubita mea al cărui tată a ținut morțiș să-i reamintească despre acest eveniment mult așteptat de rubedenii: nunta. Ca orice tată grijuliu i-a reamintit, de asemenea, că e femeie și trebuie să facă niște plozi. Că ieșitul brambura prin baruri n-o ajută să-și întemeieze o familie. Bun, nici dacă stai singură-cuc în casă nu iese nimic pe interval. Cum o dai nu-i bine, că așa sunt părinții și copiii – pe contre.

Azi maman s-a dus să se tundă la frizerița familiei noastre. Nu, nu avem vreun rang anume, ci avem o frizerie comunistă la colț unde obișnuiau ai mei să mă ducă să mă tundă castron. Zile de coșmar am petrecut în sala aia, pe scaunul ăla, cu neoanele alea care pâlpâiau de mă dureau ochii și cu sunetul de foarfecă care-mi zgâria timpanul (plus panica mea să nu-mi taie urechea, lucru întâmplat în cele din urmă ca să mă liniștească). Și maman s-a întâlnit cu tanti al cărei nume e irelevant. Și tanti mă ține minte de pe vremea când îmi tundea urechile și o întreabă dacă m-am măritat. Maman a băgat placa cu școala și cu viața grea și ca să i-o dea peste nas l-a întrebat de fi-su, mai ales că el are 30 de ani. E încă singur. Vai tu, ce s-au mai amuzat ele că lumea e cu curul în sus.

Am încercat să-i explic mamei pe al ton decât cel de iritare, că ceea ce o împlinește pe ea nu mă împlinește pe mine. Și că oricum, dacă vine momentul ăla nu intenționez să bifez tradițiile și nici să invit 300 de milioane de oameni pe care nu-i cunosc ca să-mi pună bani în decolteu. Și nici nu intenționez să mă pup cu ei de 3 ori pe seară și nici să fiu umilă că au făcut un sacrificiu să vină la nunta mea. Nici n-am de gând să-i aștept la intrare și să ciocnesc cu ei, cum n-am de gând să port rochie din aia lungă și incomodă. Că nu-s așa și nu-mi plac lucrurile făcute din inerție, plus de asta sunt o sensibilă care nu vede nunta ca pe o afacere.

O înțeleg pe mama. Acum. Că se gândește că îmbătrânesc și n-am niciun rost. Ea ne are pe mine și pe soră-mea, marile ei realizări în viață. Eu n-o pot face pe ea să înțeleagă că eu nu sufăr dacă nu am o familie a mea, cum eu nu pot s-o înțeleg pe ea că toată viața s-a raportat la noi. Suntem diferite.

Am vrut nuntă. Și rochie. Și valsul miresei fericite cu mirele ei. Și casa mea cu un el. Și copii. Și mașină de familie. Și excursii în familie. Nu au fost prioritate, dar am tânjit multă vreme după ele. Am vrut să aparțin cuiva. Și să am ceva care să-mi aparțină. Dar vedeam totul în ansamblu ca și concept, ca o instituție, probabil. Nu-mi pot aparține astea, pentru că ele sunt vieți independente de mine, chiar daca unele au venit din mine. Și nu am curajul să cred că dacă le am, nu le iau ca și cum mi s-ar cuveni și nu le-aș nega la un moment dat. Mi-e teamă să nu mă îndoiesc de astea pentru că ar fi o grozăvie pe care conștiința mea n-ar suporta-o.

Nu mă declar o artistă antisocială care trăiește în propriul univers. Îmi plac oamenii și îmi place prezența lor. Nu cred că filmul și munca îmi vor ține noaptea de cald, dar o pilotă bună și mintea ocupată sunt suficiente acum. Și am senzația că vor fi suficiente și peste 5 ani.

Am un trecut al relațiilor lungi și stabile. M-am sălbăticit acum. Dar ce a fost a fost și a meritat!

 

HugsLovePeace
>.<