De a fost sau n-a fost şi de ce să nu…

Dansez în ploaie. Mi-e frig şi tremur. Părul ud lasă urme roşii pe frunte, a naibii vopsea, a naibii minciună! Nu mi-e teamă nici să râd şi nici să trăiesc. Parcă o mână divină mi-a preluat durerea. Şi mi-e bine.

Oamenii-mi spun să vorbesc când eu de fapt vreau să tac. Şi-mi place atât de mult să privesc pe geam cu muzica-n timpan şi să-mi derulez gândurile. Înainte – înapoi – stop.

Frumuseţea vârstei de 25 de ani este că tratez agonia de la alt nivel. Şi nu mă mai zvârcolesc în noroaie, ci mă umplu de lumină şi valsez în ploaie. Un doi trei, un doi trei şi tot aşa până epuizarea îmi va oferi o noapte de somn.

Şi da, n-o să te mai sun în fiecare zi, n-o să te mai văd şi n-o să te mai aud. N-o să te mai simt şi n-o să te mai aştept. Şi nici n-o să mai fac planuri pentru doi, ci pentru mine. Şi asta mă face să mă simt al naibii de bine.

Sunt fericită. Nu am crezut vreodată că pot spune asta, dar nu mi-e teamă de viitor, ci sunt fericită că trăiesc!