Am postat de curand povestea terapiei de cuplu si a perioadei dificile din viata noastra. Mi-au scris oameni, care la randul lor intampina anumite dificultati. Relatiile n-au fost niciodata usoare, doar ca arata diferit acum.
Bineinteles ca orice discutie deschide apetitul pentru intrebari si ganduri, pentru o calatorie in trecut, pentru o introspectie la ceas de seara. Ma gandeam ca vedem tot mai des cupluri care se despart, care pareau foarte bine in online. Si asta cu etalarea unei singure parti e delicata si poate ca de aici si socul.
Dar cred ca spre deosebire de relatiile parintilor nostri, care au ajuns la casnicii de 40 de ani (nu e cazul alor mei), acum rata de supravietuire e mai joasa. Nu am o statistica si nici nu am cunostinte psihologice care sa-mi sustina teoriile urmatoare, dar cred ca e mai degraba un exercitiu observational.
Generatia noastra vine din familii disfunctionale care au mostenit traumele alor lor. Nici parintii nostri si nici ai lor nu au avut capacitatea, ajutorul, mecanismele sa repare sau sa vindece anumite rani, asa ca le-au purtat cu ei, le-au mestecat si transformat si le-au dat mai departe. Noi, milenialii, suntem prima generatie dusa la terapie, deschisa catre analiza si lucrul cu sine.
Dar avem la purtator toate exemplele de acasa. Unde mamele erau sacrificate sa aiba grija de copii, sa suporte barbati betivi si abuzivi, sa munceasca, sa tina capul plecat, sa fie mereu disponibile si la cheremul familiei extinse. Dar cel mai mult am vazut femei-fantoma, pierdute in casnicii nefericite, in vieti monotone, asteptandu-si sfarsitul. Si atunci, femeile care au crescut in astfel de familii si-au zis ca nu vor suporta lipsa de respect, abuzul in nicio forma, lipsa de iubire, atentie sau blandete.
Pe de alta parte, la barbati, exemplu a fost de tata-absent, poate exagerat de autoritar, care nu isi exprima vreo emotie si care nu tolera lacrimi. Ce sa mai? Nici al meu, desi avea 2 fete, nu tolera vulnerabilitate. Mi-a zis clar ca daca vin batuta acasa, ma mai bate si el o data, asa ca nu era vorba sa am vreo forma de protectie. Deci nici barbatii din generatia noastra nu au crescut cu exemple pozitive, nu au avut unchi sau bunici prezenti si atunci formarea lor a fost de la sine intr-o societate destul de brutala si intoleranta cu slabiciunile.
Si iata-ne ca noi, veniti din astfel de cutume, ne alegem si ne formam o familie sau un parteneriat. Insa, fiecare cu propriile bagaje, frici si resentimente. In sinea noastra niciunul nu vrea sa ajunga ca ai lui si cu cat incercam mai mult sa nu fim asa, cu atat pierdem din vedere cum vrem sa fim.
Bun, am facut un preambul scurtut pentru cat de delicat e subiectul.
Totusi, daca e ceva ce am admirat la cuplurile din trecut, era ca rezistau mai mult la greu. Aici nu includem relatiile abuzive pentru care nu exista nicio scuza, ci vorbim de relatii normale, din alea clasice – femeia gateste face curat are serviciu si are grija de copii si sotul vine si se pune la masa si asteapta sa fie servit. Bun. Existau conflicte si discutii, insa exista si o rabdare mai mare sau o dorinta de a rezolva.
Cred ca acum plecam prea repede (uneori) din frica sa nu cadem in pacatul mostenit. Plecam pentru ca avem impresia ca nu e ce trebuie, plecam pentru ca avem impresia ca exista mai multe optiuni mai bune, mai misto, mai potrivite, plecam pentru ca nu ne place sa traim in disconfort si in stres, dar nici nu suntem dispusi sa ne chinuim putin sau sa ne cautam mai mult.
Relatiile nu sunt ca-n filme. Nu sunt usoare. Nu ai un scenariu pe care-l repeti si ies replicile alea bune. Nu te ia in brate cand vrei tu si nu ii dai ragaz cand are el nevoie. Ca suntem oameni cu defecte si emotii, cu vieti si ganduri, cu demoni si lumina. Si sunt grele. Se schimba contextul, se schimba narativa si ne schimbam si noi. Cate cupluri rezista prin toate transformarile din liceu si pana la viata adulta cu copii? Nu multe.
Si cu Andrei in primul an de casnicie a fost greu. Eram in UK. Eram in depresie de la UK si de la job. Eram fara prieteni si fara familie… iar el era unicul meu sprijin, care la randul lui avea chinurile lui. Ne-a tinut aproape faptul ca ne casatorisem si noi cand ne-am ales am stiut ca nu e frectie la picior de lemn, ci pe bune. Iar asta ne-a mobilizat sa mergem mai departe.
M-am uitat in trecut sa vad de ce am plecat din relatiile mele serioase anterioare. Prima, cea de la 18 ani, a fost cu cineva abuziv, care m-a batut de vreo doua ori si o data m-a rapit. Nu stiam de capul meu, romantizam cumva toata drama aia, dar chiar si atunci dupa vreun an jumate am zis pas. A fost cu frica pentru ca era ceva bolnav acolo, dar am scapat.
Urmatoarea s-a terminat la trei ani. Si desi era un om care ma iubea cu totul, nu ma puteam baza pe el. Totul era la mine: ambitia, organizarea, puterea, controlul. Aveam 20 de ani, dar eram o luptatoare si simteam mereu ca trebuie sa tarasc o stafie cu mine. Mi-a lipsit multa vreme iubirea aia blanda, aproape obsesiva as spune, dar am inteles ca nu era pentru mine.
Iar ultima serioasa, inainte sa-l intalnesc pe Andrei, a fost si cea mai crunta. Eram putin mai mare si gasisem un barbat. Stia ce vrea, era dintr-o familie buna, avea cariera. Puteam sa ne construim un viitor. Sau cel putin asa credeam. Doar ca era alcoolic (ca tata) si desi era un om bun si nobil, era si foarte intunecos, intortocheat si complicat. Nu am simtit niciodata o liniste profunda, eram mereu intr-o alerta langa el. Era poetic. Era frumos. Dar era si cumplit de dureros. Si brutal. Reusea sa scoata din mine niste demoni oribili. Despatirea a fost tumultoasa si plina de minciuni. Apoi a fost un chin cativa ani sa ne desprindem. Mi-a fost cumplit de rau dupa el pentru ca in mintea mea nu mai exista cineva pentru mine si el fusese ultima mea mare iubire.
In concluzie, vad ca oamenii renunta mai usor acum la relatii. De parteneriat, de prietenie, de business. Cred ca si accesul la atatea vieti si aplicatii iti da senzatia ca ai multe optiuni. Si teama asta de a nu face aceleasi greseli, ne intuneca putin claritatea. Nu avem atat de multe variante…
Cu bine,
No Comments