De ce nu mă vrei?

Asta a fost o întrebare care m-a bântuit multă vreme din viața mea. Cu cât eram mai respinsă, cu cât eram mai abuzată emoțional, cu atât mă îndârjeam să mă fac iubită. De ce nu mă vrei? De ce nu mă vrea? Stăteam nopți și zile într-o agonie scârboasă, căutând să aflu. Desigur, eram eu de vină. Nu eram suficientă. Și-mi era rușine cu slăbiciunea mea, cu disperarea asta de a fi văzută, iubită.

Când, de fapt, trebuia să mă întreb, de ce te vreau eu? De ce vreau eu un om care nu mă vede? Care mă respinge? Care mă folosește când și când ca să-i bifez nevoile, apoi mă lasă de izbeliște? De ce vreau eu să mă autodistrug într-o relație toxică? De ce același pattern mereu? Ce mai am de rezolvat?

Acum trag linie și las deoparte toate scuzele. Nu te vreau eu.

Mă obosesc motivaționalele. Mi se pare că se duc într-un idealism absolut. Nu-mi place presiunea perfecțiunii, deși dependentul de control din mine crede că poate atinge perfectul. Nu poate.

Omul din mine are nevoie să-și afle propriile nevoi și limite. Și să-și stabilească distanțele optime care să-l facă să se simtă el bine, nu celălalt. Omul din mine are nevoie să renunțe la a fi atent la rănile celorlalți, la nevoile celorlalți, la dramele celorlalți. Omul din mine are nevoie să se întoarcă acolo unde îi e locul. Acasă.

Nu trebuie să mă iubească toată lumea, nu trebuie să iubesc pe toată lumea.

Evergreen

Foto: Andrei Leonte