de ce nu-mi vine să rîd că azi e ziua mea

Pentru că fix acum împlinesc 24 de ani şi pentru că pe la 14 ani viziunea asupra vieţii mele la 24 era alta. Asta, viaţa pe care o trăiesc azi, acum, este total distorsionată de ceea ce la 14 ani părea a fi ideal. Şi aşa se explică perioada depresivă, nevoia de a ciunti nişte vene, nevoia de a mă tunde singură şi de a-mi bea nervii. Oricum însemnarea asta e programată să apară, dar eu nu sunt aici şi probabil sunt atît de high încît rîd şi mă bucur de viaţă, pe care realmente şi la ordinea zilei n-o agreez prea mult.

Nu. Nu am casa mea şi nici nu am o carieră de succes. Nu. Nu i-am făcut soră-mii surprize gen călătorie în China şi nici maică-mii o viaţă mai uşoară. Şi nu, nici nu cred c-o să apuc vreodată să fac asta.

Nu. Nu am călătorit şi nu nu am maşină din “n” motive şi chiar dacă aş fi avut nu aş fi avut unde să merg cu ea, dar mai ales cu ce s-o întreţin şi ar fi putrezit caroseria pe bordură şi s-ar fi umplut de căcaţii de cîini, cîini pe care i-aş otrăvi, de fapt nu pe ei, ci pe stăpînii care lasă căcatul în mijlocul aleii cum ieşi din bloc. Să borăşti, nu alta!

Nu. Nu mi-am descoperit menirea, nu-s artistă, nu mi-a crescut IQ-ul, nu m-am mutat în Londra, nu am schimbat lumea în niciun fel, nu am fost premiată de nimeni, nu am scris absolut nimic care să conteze, nu m-am făcut actriţă, nu mi-a crescut voinţa, nu m-am maturizat emoţional, nu am dat America peste cap, nu am fost prima romîncă posesoare a unui Oscar, nu m-a remarcat nimeni, nu am produs ceva de succes, nu am scris o poezie cursivă, nu am excelat în niciun domeniu, nu am iubit o noapte şi-atît, nu m-am îmbătat atît de criţă cît să nu-mi mai pese, nu am învăţat să înot, nu mi-au trecut coşurile, nu am cîntat la pian, nu am pictat ceva interesant, nu am văzut lumea, nu am cîştigat la loto, nu am fugit la mare într-o noapte, nu am scăpat de celulită, nu m-am mai înălţat, nu am bătut pe nimeni cu schemele învăţate la judo/karate, nu am scăpat de atacurile de panică  etc.

Şi cînd visam cu ochii deschişi la viaţa mea de după 18 părea că va fi o viaţă ca-n filme. Intoxicată de atîtea vise şi confundînd realitatea, Roxana reloaded every fucking week, schimbînd dorinţele ca pe chiloţi, schimbînd idei după fiecare film/carte, indecisă emoţional, instabilă psihic, cu prea multe pretenţii şi prea puţin flow, cu ideea că “eu n-o să reuşesc niciodată şi o să rămîn la nivel de mediocru”, fără voinţă şi lista ar putea continua pînă la anul pe vremea asta.

Şi mă încadrez în “cerinţele” de regizor. Îmi lipseşte un lucru: flacăra aia care să mă mistuie dacă nu fac asta. Şi probabil pîlpîie pînă la stingere. Nu am spirit de sacrificiu.

Astfel încît la 24 sunt şomeră şi săracă lipită, cu un credit la bancă şi fără maşină, fără perspective serioase de viitor/carieră, fără premiu Nobel pentru pace, Pulitzer, Uniter (orice fel), fără emisiune produsă, fără perspective de succes pe plan mondial, fără măcar un back up plan, fără prea multe în desagă, fără val!

Io n-am scris mizeriile astea pentru a primi laude. Sunt o persoană obiectivă şi introspectă şi mă pot pălmui de una singură, după cum foarte bine mă şi pup, uneori, rar şi pe ascuns. Deci dacă mă lăudaţi doar aşa să-mi ridicaţi moralul şi pentru că e ziua mea, mai bine nu.

Mă numesc Roxana, am 24 de ani şi consider că sunt o luzăriţă, dar o luzăriţă carismatică.

Să-mi trăiesc!

Şi “Bored Honey” să trăieşti şi tu!!!