de după entuziasm

Poate că oamenii nu sunt construiţi să fie fericiţi mai mult de x timp. X-ul ăsta e un factor individual, dar clar nu poate depăşi o săptămână. Aici mă puteţi contrazice voi, fericiţilor, cei care trăiţi într-o frenezie totală şi nu vă bubuie inima de la atâta zvâcneli.

După prea mult elan vine epuizarea. Mi-ar plăcea să am atâta voinţă să muncesc până cad lată. Aici intervine pseudoartistul din mine care cu lâncezeala lui bate la fund orice altă nevoie de a mă realiza cumva, în viaţa asta. Zgâiesc ochii pe pereţi şi visez la alte vieţi în alte ţinuturi. Uneori obosesc şi de la atâta visat.

Insalubritatea emoţională în care mă scald nu mă mai irită. Deja m-am prins că periodic dau cu curul de pământ şi fac dita’ cazul din această nouă etapă emoţională. Desigur, cu timpul ar trebui să învăţ s-o ţin numai pentru mine… şi doar s-o scriu, nu s-o strig în gura mare. Îşi pierde şi fărâma de farmec pe care o are.

Mi-ar plăcea să pot să simt aşa cum o face Xavier Durringer. Mă identific mai bine cu textele lui decât cu ale mele. Probabil că asta înseamnă să ajungi la un nivel înalt şi aş vrea să-i citesc toată dramaturgia şi s-o joc perfect şi potent în capul meu, pe scena minţii mele.

Robbie Williams urlă că vrea să simtă lucruri şi eu sorb ultima înghiţitură de cafea. Aş mai bea o tonă pentru că am dormit prost, sacadat şi cu o pânză pe obloane. În fiecare dimineaţă concetăţenii de culoare închisă urlă că vor fier vechi, atunci când în sfârşit pot să dorm. Sunt morocănoasă şi pe scala bucuriei sunt la minus.

Mă duc să-mi dau două şuturi să mă ridic. Am nevoie să cred că totul va fi al naibii de bine, cândva. Şi aş vrea să ştiu că undeva există un om capabil să mă ia de-o aripă şi să mă ajute să zbor. Fără să mă lase să comentez. Să facă piruete cu mine până mă ia greaţa. Să-mi ridice poverile de pe umerii cocoşaţi. Am nevoie să cred că rolul meu pe pământ este altul decât să ridic oamenii de-o aripă şi să fac piruete cu ei.

>.<