Ce-am avut și ce-am pierdut
Nu-mi amintesc senzația de copil mic învelit și pupat cu iubire, senzația aia pe care o tot văd în unele filme. Și deși nu mi-o amintesc, tânjesc după ea ca după ceva familiar ce am rătăcit pe drum. Nu-mi amintesc senzația de siguranță. Nu pot să pun degetul pe un moment în timp și să spun că este fix momentul când m-am simțit liberă, dar ocrotită și că orice s-ar întâmpla, voi fi iubită.
Aș vrea să fiu robot
Știu că toți vor să fie prinți, prințese și supereroi, dar eu vreau să nu mai simt. Vreau să fiu robot. Să pot sa controlez emoțiile. Să nu mă dea de gol frica. Să rămân în control. Să nu-mi vină să plâng când sunt nedreptățită. Să nu mă înroșesc pe piept când mă copleșesc emoțiile. Să nu-mi mai pun sute de întrebări. Să dispară conflictul interior.
E o luptă continuă cu care mă lupt
Mi-a zis cineva că sunt ca popcornul. Că sunt împrăștiată în multe direcții. Că există undeva în interior o voce care îmi pune piedici. O voce restrictivă cu care am crescut. O voce care mă doboară de fiecare dată când încerc să scap de ea. Poate asta e durerea aia pe care o cunosc și-o recunosc de multă vreme. Aia pe care nu puteam să pun degetul, dar știam că într-un colț ascuns în mine, există. Ca un strigăt disperat într-o pădure surdă.
Omul neiubit
Eu toată viața mea am vrut iubire. Am vrut să mă iubească și pe mine cineva. Să simt și eu că nu sunt fiica ploii. Să simt și eu că dacă închid ochii și pic, cineva acolo mă prinde. Mă prinde și nu mă ceartă că-s împiedicată. Cred că de fapt asta am vrut, să fie cineva care nu-mi ia toate defectele ca pe cele mai grave lucruri de pe pământ, care se uită la mine și vede mai presus de stricăciuni.
E un chin interior pe care-l duc cu mine de-o viață. Și uneori visez cu ochii-n cer că va veni o zi când cobor treptele de lemn ale casei mele, la margine de apă albastră. Și că dacă închid ochii toate luptele duse au meritat. Pentru că în sfârșit nu mă mai apasă nicio gheară-n piept.
Pe curând,
Evergreen
No Comments