de toamnă-iarnă zgribulită

Am primit o temă.  Să-mi fac un autoportret.

Pe retină au început să se plimbe imagini. Multe. Şiruri. În care sunt eu? În care sunt eu cu adevărat? S-au suprapus, unele s-au golit instant cînd am clipit, altele au rămas ţepene şi parcă le puteam ţine  între degetele zgribulite. Să nu bată vîntul… să nu zboare…

Îmi pare rău de cele care au rămas în întuneric. Acel întuneric pe care nu-l sesizăm cu fiecare clipit. Acel clipit mecanic. Am rămas cu ochii fixaţi într-un punct, miraţi şi totodată înfricoşată. Aş vrea să nu mai pierd nimic. Aş vrea să-mi pot aminti fiecare zi trăită, chiar dacă nu s-a întîmplat nimic memorabil.

Aş vrea să-mi amintesc naşterea şi pe mama care mă pupa pe năsuc. Sau mama care se temea să mă înfeşe ca să nu-mi rupă picioarele. Aş vrea să-mi amintesc ziua în care tata m-a privit cu dragoste şi m-a plimbat în braţe. Era mîndru. Ştiu din poze. Şi aş vrea să retrăiesc aceleaşi senzaţii ca atunci. Sau ca acum trăindu-le.

A fost un test. Mi-am rugat prietenii să-mi spune cele bune şi cele rele despre mine. Să mă oblige să mă privesc în oglindă. Şi să retuşez cu un ruj roşu ce nu e bine. Ce nu e bine pentru mine, pentru sufletul meu. Aş fi vrut să-i rog pe cei care nu mă plac sau care mă urăsc să-mi spună motivele. Aş vrea să ştiu de ce.

Toamna asta e feerică. E poetică şi parcă se scurge-n rime. Deşi mi-e frig mereu, mă bucur că pot simţi asta.

E ca o disecţie binevenită. E ca o autopsie a unui suflet viu.

Am o idee. Să mă arăt lumii. În imagini. Am mai multe. Se joacă în mintea mea. Întîi mă derutează. Procesul creativ. Vine liniştea. Vine inspiraţia.

Toamna asta e albastră. E calmă. E mov. E romantică. E arămie. E umedă. E roşiatică. E o toamnă perfectă de iubit!

Foto: Evergreena