Despre adaptarea la viața reală

Habar nu am cum să așez gândurile astea într-o însemnare coerentă. Mhmmm… să vedem.

Viața mea este un haos (organizat). De când mă știu am fost implicată în mai multe proiecte, am avut și job și școală și relație, am fost în diverse găști de prieteni, am ieșit, am dansat, am fost mereu agitată și pe drumuri. Cu timpul s-a mai potolit agitația, dar tot o fire activă sunt, în sensul că fac multe chestii de (uneori) mă mir și eu când naibii apuc să le îndeplinesc. Știu, se zice că cu cât de împrăștii în mai multe direcții, cu atât ești mai puțin profesionist. Eu contest regula, dacă ești autodisciplinat și te respecți suficient și dacă-ți mai și place ce faci, dai cât poți pe nișa respectivă. Și să fim serioși, cât de productivi sunt oamenii care o ard cu un singur job de la 9 la 17? S-au făcut niște studii și din opt ore, ajung să lucreze vreo 4, parcă. Mă rog.

Când eram puștoaică organismul meu lucra cu mine. Eram slăbuță cu fibră. Puneam uneori pe mine pe sistem nervos și mâncat aiurea, dar dacă-mi puneam ambiția într-o lună nu se mai vedea nimic. A durat așa până pe la 23, 24 de ani când poc, am trecut prin niște chestii-n viață și s-a dus pe pizda mă-sii tot. A început o bătălie, cred și nici azi nu am dat-o la pace. Eu, fata cu 49 de kilograme am ajuns la 55. Dacă țin regim și-s echilibrată-n freză, scad până la 53, 52. Nici pomeneală de 49. Dacă nu fac mișcare, urcă al naibii cântar și la 57. Surplus de 2 kilograme care dispar dacă nu mănânc după șapte seara, trei seri la rând. Dar am 55, futu-i mă-sa!

Merg de două ori pe săptămână la bazin. Merg pe biclă. Uneori ajung și la sală, ori mai fac 20 de minute de yoga pe zi… Mănânc cât pot eu de sănătos în circumstanțele date: mereu pe drumuri, locuit singură, lipsit talent, chef și inspirație de gătit, bag cu dulciuri când am depresii, ori nu mănânc deloc și zac în pat. Mă rog, să le numim scuze.

Stăteam zilele trecute cu un amic și îi povesteam de cum m-a agățat un puști de 19 ani la un party. Încercând să mă complimenteze mi-a zis așa: tu (pauză) ești în regulă. M-a amuzat. Apoi mi-a zis că dacă merg la sală îmi ridic punctajul cu 2 puncte. Moment în care am avut un snap. Nu pentru că m-am simțit jignită, ci pentru că am realizat niște lucruri despre mine și despre faptul că sunt îndeajuns așa cum sunt… pam pam!

Mă uit la fetele alea slăbănoage care bagă orice în ele și le admir, nu le invidiez. Îmi amintesc că-mi doream și eu la aproape 30 de ani să fiu fit, să am același abdomen ca la 20, să fiu o doamnă bine, eventual o mamă cool și o femeie de carieră. Să arăt ca dansatoarele alea la care bălesc și tânjesc bărbații și să merg pe tocuri ca și cum calca pe apa, să beau și să nu fiu mahmură, să nu am cearcăne, riduri sau alte din astea. Cine mama mea nu și-ar dori asta? Să fie o femeie foarte șmecheră, foarte bună la jobul ei, dar și acasă, să aibă timp să meargă la sală, dar să și citească, să se uite la filme, să gătească, să fie responsabilă cu casa, masa și bărbatul (cine are)…? Eh?

Și cumva societatea pune presiune pe femei s-o ardă așa și să bifeze toate astea: deșteaptă, frumoasă, slabă, amuzantă etc.

Doar că e dificil să apuci să le faci pe toate. Că-n viață bagi cu compromisurile și uneori sacrifici una pentru celalată.

Și mai dificil e să realizezi faptul că tu ești tu și nu trebuie să fii decupată de pe o scenă sau dintr-o revistă. Jobul fetei ăleia e să arate bine, deci ea investește orele mele de birou sau platou în asta. Jobul meu e să produc, să scriu, să alerg, să fiu mereu în priză, să citesc, să mă uit la filme… etc. Deci investesc multe ore în asta. Amândouă vrem să fim bune de tot în joburile noastre. Ea face sacrificii: gen nu mănâncă cina, ori stă patru ore la sala de dans, nu iese nopțile etc. Eu fac alt gen de sacrificii. Și cam aia e-n viață.

Nu mă scuz, doar încerc să zic că dăm cât putem. Că știu din start că dacă ies în club și intru pe ușă deodată cu o brunetă slăbuță și aranjată nu am nicio șansă. Și da, știu că pot mai mult, că ar trebui să mă motivez să fac mai mult sport, să nu mai bag ciocolată ca o depresivă, să nu mai bag alcool, să etc… Dar mi-e lene! Mi-e lene și nu vreau să mă chinui sau să disper. Sunt zile când nu-mi vine nici să deschid ochii și mă motivez să mă târăsc până la bucătărie… pentru mine asta e o reușită! Dacă ies pe ușă și mă duc să alerg o oră sau să mă bălăcesc în bazin, e o super reușită! Și mai mult, cred că eu ca om, ca minte, ca stare compensez faptul că nu am un abdoment mai plat sau o carne mai fermă. Și peste asta, nu știu dacă vreodată mă voi putea lipi de un om care să aibă pretenția să fiu un bibelou îngrijit, în condițiile în care sunt pe tiparul: vraiște organizat… cumva lucrurile sunt într-un echilibru.

Nu știu câtă logică are toată asta.
Aș fi putut s-o zic în mai puține cuvinte, știu.

Concluzia e că am ajuns în punctul în care consider că sunt îndeajuns. Că I Rule, bro!  Că sunt cea mai bună variantă a mea. Astăzi. Că nu mai pun presiune să bifez anumite standarde și că nu mai las societatea să-mi dicteze cum să gândesc, cum să arăt și ce să fac pentru asta. Întotdeauna e loc de mai bine, știu. Dar întotdeauna e loc și de mai rău… Am zile-n care mă văd urâtă, grasă și proastă și atunci încerc să mă menajez, să-mi amintesc de zilele când eram bine cu mine, să văd întreg contextul, să mă relaxez… sunt tot ce pot să dau mai bun în momentul ăsta!

***Cineva mi-a zis că am o aură aparte. Că-s altfel. Că atunci când intru într-o încăpere aduc un vibe mișto. Că par un om liber. Nu știu cât a contat pentru acel cineva să spună asta, dar pentru mine și pentru momentul în care mă aflu, asta mi-a dat curaj să nu mă dau bătută.***

Foto: Jan Saudek