Despre atunci când celălalt n-o să știe niciodată cât l-am iubit

Am citit undeva asta: l-am iubit pe prost, rău de tot și n-o să știe niciodată asta, de aia e prost.

Sunt anumiți oameni pe care-i păstrăm în cutiuța cu povești neterminate. Deși ele se sfârșesc în planul ăsta în care trăim, în palmele noastre rămân fără generic de final. Și de cele mai multe ori ne rămân sentimente ciudate pentru oamenii ăia, dar nu le putem exprima pentru că ne-am expulzat reciproc din viețile noastre.

Ni se întâmplă să-i vedem într-o poză și să ni se golească stomacul. Instant. Și să ne trezim că le spunem de dulce, că n-or să știe niciodată ce am simțit pentru ei. Ne trezim furioși, cu o groază de cuvinte pe care am vrea să le spunem, cu o groază de reproșuri și amintiri, toate rezumându-se la: te-am iubit ca un om nebun și pentru că ești complet prost nu vei ști niciodată.

Avem în noi nevoia de a-l atenționa pe celălalt de sentimentele noastre, pentru că par insuficiente așa, doar în noi. Avem nevoie ca ei să știe și să simtă tot ce am simțit pentru ei, să ne ia din durere, s-o poarte în privire, să fie conștienți de tot. Avem nevoie să nu ne simțim inutili în viețile lor, chiar dacă am fost și nu mai suntem prezenți. Avem nevoie să știm că ei știu câtă dragoste le-am purtat, cumva pentru a justifica acele clipe trăite împreună.

Vedem cupluri destrămate care-și scuipă veninul și preschimbă iubirea-n ură în câteva momente, deși s-au iubit cândva. Și această ură are rolul de a șterge aproape instant toată iubirea purtată vreodată. Și rămân doar frânturi prea firave pentru a ne resuscita memoria. Și din roșul purtat pe buzele îndrăgostite rămâne un gri prăfuit în zâmbet.

Se preschimbă iubirile și devenim proști. Uităm cât i-am iubit, uită cât i-am iubit, uităm cât ne-au iubit. Și fugim în căutare de alte senzații, doar-doar găsim ce-am uitat.

Cu bine,

foto