Despre atunci când lăcrimăm la lucrurile faine din jur, care se întâmplă independent de noi

Am văzut iar, pentru a mia oară, o poză cu doi bătrânei ținându-se de mână postată pe facebook. Normal că reacțiile oamenilor au fost toate cam la fel: ce frumos, ce minune, ce emoționant, câtă iubire… ăștia-s cei fermecați de lucruri, mai sunt ceilalți, ăia dezamăgiți care nu cred că se mai pot întâmpla chestii din astea acum.

Ca fapt simplu sunt doi oameni în vârstă care se țin de mână, oamenii surprind un moment, unul singur și-l transformă în balonul de săpun care zboară peste mări și țări și nu se sparge niciodată. Eu mă întreb de multe ori care-i destinul oamenilor ăstora, ce necazuri au depășit, cine a fost infidel cui (măcar cu gândul), unde locuiesc, ce mănâncă, unde se duc. Nu mă pot opri la momentul cu ei ținându-se de mână, care poate nici nu e autentic în simbolismul său, ci e doar un ajutor dat celuilalt.

Până aici toate bune și frumoase, fiecare vede ce vrea sau la ce visează.

Dar mă scoate din pepeni să văd cum oamenii nu fac decât să spună sau să sublinieze anumite frumuseți care se petrec independent de ei. Nu să dea o mână de ajutor Universului pentru ceilalți, dar măcar să-i văd că vor pentru ei, că fac ceva pentru a avea și ei chestia aia. Nu. Se rezumă doar la a observa cât de mișto e și apoi să lăsăm destinul în dorul lelii că nah, nu mai există nici iubire adevărată și nici jumătatea ideală, aia mai bună, cum spun unii.

Aici mă enervez!

Păi bine mă, cum vrei tu să apuci 80 de ani alături de cineva pe care să ții de mână pe stradă dacă înainte de căsătorie te gândești la divorț, dacă înainte să vrei să fii cu cineva te gândești cum să-l înșeli fără să afle, dacă înainte să termini de mângâiat pe cineva ești deja cu ochii după altcineva?  Ori doar conceptul în sine de iubirie fără limite și ideea că unii vor da like la povestea ta de dragoste, te fac să vrei?

Eu pe mine mă înțeleg. Că eu spun clar și răspicat că mi-e frică de iubire și de relații serioase care să implice dependență, devotament și fidelitate, dar tânjesc să le am. Nu cred c-o să pot să las în urmă povești de notat pe net și nu cred că apuc 80 de ani, mai ales că nu-mi prea place să mă țin de mână și deci există riscul să mă împiedic și să cad cu capul de asfalt, dar nici nu bocesc în pernă că mie nu mi se întâmplă. E bine așa cum e, accept situația, mă mint că fac filme frumoase despre ce nu am și merg înainte. Adică eu în lumea mea, mă accept așa cum sunt, bezmetică și incapabilă de stabilitate, dereglată emoțional și mereu în căutare de senzații noi.

Dar tu? Tu care te uiți la poza aia și-ți tremură inima-n tine? Tu care vrei să ai așa ceva, care cauți în disperare iubirea, dar o lași să treacă din prea mult haos sufletesc? Tu de ce nu te oprești o secundă să respiri, să vezi, să visezi? Tu de ce nu transformi independent de tine în ceva al tău?

Nu e nimic imposibil în lumea asta. Suntem toți conectați la destinul celuilalt, avem în jurul nostru iubire și omul care se potrivește cu noi, avem alegeri, oportunități, dezamăgiri, alcool, vise, cărți, filme, bani sau lipsa lor. Avem totul, dar nu știm ce să facem cu el și ne poticnim în cuvinte ca: imposibil, nu se poate.

De ascultat: The Cure – Lovesong

De văzut: Touch (2012)

Foto

HugsLovePeace
>.<