Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Despre atunci când oamenii habar nu au cât te-au rănit sau m**e lor

Mergi pe stradă, să zicem, și dai nas în nas cu o anumită persoană pe care ai tot încercat s-o eviți. Well, karma is a bitch și oricât ai încerca să sapi o groapă în asfalt sau să te faci nevăzută, persoana respectivă te vede și se îndreaptă cu un zâmbet prietenos spre tine. Un zâmbet pe care ai vrea să-l imprimi într-un par, o privire pe care ai vrea s-o dai la ciori și o față pe care vrei s-o ștergi din memorie.

Lăsând deoparte tresăririle fantastice și dorințele violente, ți se înmoaie genunchii, te ia cu friguri și cu tremurat. Semn că ar fi bine să sapi rapid groapa aia sau că ar fi fost fain să te duci la cursurile de atletism. Ca să nu mai zic că e miez de vară și toată lumea moare de cald, iar tu tremuri ca varga de parcă faci o cădere de calciu.

Se apropie respectiva ființă  bipedă, arogantă cu zâmbetul ei sincer pe mutra aia de ticălos și habar nu ai ce-o să-i spui. Te uiți mai ceva ca o capră singură-n câmp și-ți vine să vomiți. Omul te trage la răspundere că n-ai mai dat niciun semn, iar unicul semn care-ți vine în minte este degetul din mijloc. Abia vorbești că te temi că o să zici o prostie, oricum o să zici o prostie, iar în gând îți trec înjurături în toate limbile, chiar și cele necunoscute de tine, încă.

Ai așteptat momentul ăsta, undeva ascuns în subconștientul tău și acum ți s-au șters din cap toate cuvintele și toate discursurile repetate.

evergreen oameni irule.ro

Te simți aiurea. Omul te întreabă dacă ți-e frig. Ai vrea să fie ca-n desene să-i dai cu tigaia-n cap și să râzi apoi în hohote, dar nu e. Îi spui că ai răcit, ce mama dracului să inventezi? Oamenii deștepți răcesc vara (n-are nicio legătură, ești o tâmpită, revino-ți).  Și timpul curge alene, că doar e împotriva ta acum când ești în iad, că dacă întârziai la muncă o ardea fugar…

Mă rog. Te rogi, adică.

Și după ceva momente te izbește momentul ăla de glorie. Și îi spui pe nerăsuflate cât de măgar a fost și cât te-a rănit. Îi spui tot ce ți-ai zis și tot ce le-ai repetat prietenilor până le-au cedat urechile. Îi spui că te-a dezamăgit, că ți-a făcut mizerii, că ai suferi. Ai vrea să-i zici de gâți și guri și dumnezei. Ai vrea să-i urli  blesteme și să-i dai cu șutul. Ai vrea multe, dar te rezumi la un monolog cu privirea-n gol, că nu te așteptai să vină vreodată momentul ăsta. Și la final îți vine să te aplauzi și să primești un Oscar sperând că acel cretin din fața ta a priceput măcar a mia parte.

Beam!!!

După care ființa bipedă fără pic de rușine se tranformă în victimă. Că cum, că n-am știu, că n-am vrut. După care vrei să-l scuipi așa cum ai învățat în școala generală. Și vrei să-i faci lucruri care implică violentă, umilire și sânge. Ești uluită.

Cum mama dracului n-a știut că face mizeriile pe care le face? Cum n-a știut că te afectează? Adică vita asta a orbecăit lăfăindu-se în viață fără să-i pese vreun pic de tine. Și atunci îți dai seama că tot ce-ai vrut tu să însemne e de fapt o frunză pișată de un câine. Nici măcar un câine de rasă. Că a bătu vântul și omului i s-a distras atenția și viața l-a luat pe sus și a uitat că exiști, asta după ce cât a știut că exiști n-a ezitat să se joace de-a călăul.

Nu te mai apuci să-i reproșezi că n-a avut decența să se intereseze, că e un dobitoc, că valorează fix doi lei prăpădiți. Nu te apuci să-i spui că nu merită nici mucii, nici nopțile de bocete, nici nimic. Că e zero, că face umbră degeaba pământului, că există inutil, că e regretul vieții tale.

Te uiți la om și ești șocată de cum nu s-a prins în tot momentul ăsta că te-a distrus sistematic. Te uimește naturalețea cu care și-a transformat zâmbetul într-unul afectat. Te uiți și vezi metodele prin care cândva reușea să te aducă înapoi și nu-ți vine să crezi cât de oarbă și credulă ai fost…

Nu-ți rămâne decât…

să-i urezi bună ziua și te cari cu gândul că furia, frigul, amorțeala și greața vor trece odată cu timpul.

evergreen

foto & foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    dan
    23 September, 2013 at 8:04 pm

    Intr-un fel am trait si eu sentimentele astea de care vorbesti… misto senzatie, e ca si cum ai simti ca timpul trece in ritmul tau, tu dilatezi sau contracti timpul, pana cand iti iese subiectul din campul vizual :))
    eu incerc sa-mi explic legaturile astea puternice intre oameni, de ce iti pasa de unu si nu de altul?! Am realizat chestia asta stand in spital pe la urgente si facandu-mi griji doar de bunica mea, nu si de alti bolnavi care apareau pe acolo cu tot felul de probleme… noi oamenii suntem foarte subiectivi. da’ poate asa e corect, nu e bine sa fii interesat de tot ce misca pe lumea astea. Dar cred ca pot sa-mi explic cu filmul ala Cafe de flore… sau Cloud Atlas…

    • Reply
      Evergreen
      23 September, 2013 at 8:36 pm

      Cred ca ne lipseste compasiunea, e drept… Si da, uneori ma intreb si eu pe ce criterii facem anumite alegeri, dar unele intrebari nu au raspunsuri :) Am vazut numai Cloud Atlas.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.