Despre blestemul venit cu întârziere

Băi, nu știu cum stați voi cu karmele-n univers, dar eu sigur m-am defectat la sistem. Nu numai că am primit blesteme, unul venit cu o întârziere de câteva luni, dar cum începe să meargă bine pe-o direcție (să zicem viață amoroasă), cum pe altă direcție se prăbușește totul (să zicem profesie). Cum începe să apară la orizont niște opțiuni profesionale, cum începe declinul… vieții amoroase, să zicem. Și dacă astea două merg bine (voi nota într-un calendar), cu siguranță apare altceva la orizont. O datorie la stat din 2003 sau ceva de genul, o fostă de-a cuiva care-nțapă o păpușă cu părul roșu, o rudă prin alianță care s-a trezit acum să reia legăturile. Ceva sigur apare.

Nu mă luaț cu vrăjeli că eu atrag cu puterea gândului, că nu mai cred. Eu relatez fapte reale. Observ, notez și postez.

Să vă zic o istorioară legată de viața mea și de modalitatea în care ea, în mod ironic, se desfășoară.

Când eram mică, maică-mea, era super ultra disperată să nu-mi sparg dinții. Și de câte ori mergeam la leagăne, un loc unde erau leagăne și un tobogan și băieți îmi reamintea să am grijă să nu cad să-mi sparg dinții. Era ca o poezie. Nu zicea să nu cumva să-mi crăp capul, să-mi scot ochii sau să-mi rup un picior. Nu, nene. Dinții. Adevărul e că la câte tâmpenii făceam (dat până la bară – știm cu toții, alergat de colo-colo, sărit peste și pe lângă tobogan) puteam lejer să vin acasă jumate-n ghips. Asta sau mă băteau gagicile tipilor cu care o ardeam pe acolo. Eram foarte sociabilă.

Treaba de mai sus se întâmpla în vară. A venit toamna. Am început școala. Mama mă dichisea în uniforme apretate (stăteam băț pe mine), îmi pieptăna părul tuns scurt (că nu știa să prindă codițe și alegea soluția cea mai simplă), îmi făcea ghiozdanul și mă trimetea la școală. Nu zicea, vezi să nu-ți spargi dinții. Zicea să fiu atentă, cuminte, să iau note mari. Din astea. Numai că, universul a prins niște semnale și la școală într-a doua mi-au pus doi indivizi piedică în timp ce alergam să ud buretele. Mereu am fost o persoană implicată în desfășurarea activităților din jur. De ce alergam? Așa mă implic eu în viețile altora. Cu entuziasm. Mă rog. Am nimerit fix în dinți. Nu, nu e o vorbă. Am căzut în dinți. Literally. Nu am avut nimic la buze, ci doar dintele din față rupt pe jumate. Am și semi-leșinat pentru câteva secunde, dar probabil mi-am revenit să nu mă aștepte ăia cu tabla neștearsă…

Mai are rost să spun că ani mai târziu, individul care mi-a spart dinții, îmi cânta serenade?

O altă istorioară legată de karme. Într-a doua m-am dus machită la școală. Dădusem pe gât un pahar cu vin roșu. Nu judecați. Aveam probleme. Paharul era pe masă. Eu eram preocupată ca orice copil de 9 ani. Și-n ziua aia, dar fix în ziua aia, ne-a dat lucrare la mate. Am luat patru. Mama s-a prins că m-am dus beată la școală și m-a bătut la dublu. Deci nu vă mai drogaț.

Acestea fiind spuse, e 24 februarie și e Dragobetele. Pe mine mă doare capul îngrozitor. Nu am găsit încă job, daaaar am mai multe opțiuni. Adică decizii de luat. Adică insomnii. Azi dimineață la 6 căutam telefonul sub pat. Am rupt căștile. Alerg pe uscat, cum s-ar spune. Am rămas complet fără bani, dar ieri am găsit 100 de lei rătăciți în portofel. I-am cheltuit, desigur. Plățile nu se fac, timpul trece, vântul bate. Îmbătrânesc. Aia e!

Anywayz!
Ce încerc să zic e că nu e ușor să fii eu. #numazic

Foto