Despre bunăvoinţa oamenilor

Există anumiţi oameni atât de binevoitori şi plini de sfaturi încât ştiu mai bine ca posesorul vieţii cum trebuie aceasta trăită. Oamenii ăştia te sufocă cu atâta bunătate că-ţi vine să-i loveşti cu o bâtă peste dantură. Ei nu vor să înţeleagă, neam, că tu ştii/simţi mai bine ca oricine implicat în cerc.

Eu nu pot cu oamenii ăştia şi mă isterizez şi urlu. Aşteaptă argumentele alegerilor mele de parcă sunt la judecata de apoi şi trebuie musai să-mi zic motivaţiile. Atunci îmi pierd cumpătul şi pierd toate raţiunile. Evit să-mi mai susţin principii pentru că înaintea binevoitorului înţeleg că oamenii sunt diferiţi şi aleg după bunul plac. Conceptul de turmă mă face să-mi scrâşnesc dinţii. Pumnul pe gât m-a enervat groaznic ca şi presiunea celor din jur de a alege.

Şi dacă nu vreau?

Pardon, am uitat! Sunt laşi cei care nu aleg pentru că le permit vieţii sau destinului să ia decizii în locul lor. Parcă aşa era teoria, nu? Te trăieşte viaţa pe tine, pare-mi-se.