Despre când ne trezim din amorțeală și ne ia cu panică

 

Oamenii apropiați de mine (se) caută.

Fac terapii, merg la cursuri nlp, la astrolog, se roagă, meditează, merg la yoga, iubesc, urăsc, strigă, caută să se dezvolte personal. Mă bucură să-i văd cum se zbat în întunericul simțurilor pentru că după toată bezna asta trebuie să apară și lumina.

Și eu, odată cu ei, înot în marea de umbre.

M-am trezit furioasă pe tine. A trecut atâta timp și am crezut că-s liniștită, că am acceptat tot ce s-a întâmplat. Dar nu-i așa. Am realizat că le-am ascuns foarte bine, de lume, de mine și că acum aș vrea să le scrijelesc în carne vie. Aș vrea să ți le urlu până leșin. Nu mai pot, așa că le strig în cap. Și dor mă, dor… Nimic din ce s-a petrecut între noi n-a fost corect, n-a fost conform cu sufletele noastre. Și acum suntem atât de departe și atât de niciunde fiecare… oare suntem blestemați să rămânem în purgatoriu pe toată șederea noastră pe pământ? Sau să ne chinuim în absență?

Sunt în punctul în care nu știu de unde să mă apuc. Sunt deșirată-n cele patru zări. Așa-s și oamenii din juru-mi. Nici ei nu știu de unde să înceapă procesul transformării și ne întrebăm unii pe alții cum să facem? Ridicăm din umeri, pornim pe drumurile nostre, spre casele noastre și dormim cuminți în paturile noastre. Zgribuliți, temători, cu speranța că ziua de mâine va fi puțin mai altfel.

În realitatea vieții noastre nu se întâmplă ca-n filme. Revelațiile nu vin dintr-odată și chiar dacă-i așa, viața ne-o ia înainte și nu apucăm să aflăm tot ce e nevoie. În imaginarul realității noastre, suntem diferiți. Suntem întotdeauna mai bine sau mai rău decât în real și acea ispită la care tânjim ne face să ne dorim altceva. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar nici bine.

Binele și răul sunt nuanțe.

Se spune că schimbările vin interior, că suntem la fel de defecți, doar că unii dintre noi o ascund mai bine. Se spune că să nu încetăm să (ne) căutăm, să fim spirituali, să iubim necondiționat, să nu ne pierdem speranța că va fi bine. Se spun atâtea, informația ne înghite pe toți… la final e doar frica. Frica de a alege orice.

Mănâncă sănătos, fă sport, nu bea cafea, nu fuma, nu flirta, iubește, nu iubi, citește, ascultă muzică, mergi la film, nu renunța, gândește, nu gândi, simte, nu șimți…

Unde suntem, noi, oamenii? În toată schema? Suntem prinși în interval? Către ce ne îndreptăm? Ce sens are existența noastră? Ce e după finalul ăsta? Unde-i lumina ocrotitoare? Cum alegem bine?

e miercuri. oare câte zile de miercuri s-au scurs de când am fost născută?

dorm în sinea mea.

muzică
foto: End of the World, tablou de John Martin (1853)

love,