Cunosc oameni. Dacă e o chestie care-mi place la mine este că nu mă plictisesc niciodată să-i cunosc. Am în viața mea cam toate tipologiile: oameni frumoși (din ăia din reviste), oameni normali, oameni plinuți, spirituali, deștepți, naivi, narcisiști, prostuți, singuri, fricoși etc.
Toți sunt minunați! Spun eu asta, privind din exteriorul lor, dar dacă intri în universul lor, e vai și amar! Fiecare are parcă un văl pe ochi și nu se poate observa, rămâne închis în propria atmosferă. Ceea ce e normal, până la un punct, după care devine enervant pentru că trebuie să le confirme altcineva cine sunt ei, de fapt.
Și eu caut confirmări la alții. Mă echilibrează relațiile, mă fac să mă simt mai ușoară. Și mie-mi place să aud că e bine ce fac, că sunt pe drumul ăla care trebuie. Dar astea mă liniștesc pe moment, pentru că totul e la nivel superficial, cerebral și lucid. De asemenea mă debusolează când mi se spune că nu e bine, mă enervez pe mine, mă dau cu fundul de pământ și tot așa. Dar astea se întâmplă în mod firesc și nu e o dependență pentru că printr-un proces lung și dureros am învățat cum să petrec timp cu mine, cu să mă iubesc și cum să mă pedepsesc dacă o iau pe arătură.
Și totuși de ce e magic universul altuia? De ce suntem fascinați de alții care par perfecți? De ce nu depășim poza de profil de pe facebook, ușurința cu care agață în oraș, vivacitatea cu care povestește viața de la muncă și bucuria etalată după 3 beri? Pe lângă toate astea există un om în esență singur, fricos, cu probleme, un om normal și frumos. De ce căutăm mai repede în alții decât să căutăm în noi?
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să-mi construiesc o impresie despre cineva. Că acel cineva e genial, deștept, fără gânduri și probleme și automat urca pe un piedestal de uau! După care începi să cunoști omul și să-l vezi cum e, ce defecte are, cum reacționează la anumite situații și îl dai jos, devine uman, accesibil, pământean. Și e bine mă, e bine să avem raporturi de egalitate și să nu ne închinăm la zei humanoizi, e bine să vedem totul la un om, nu doar bucăți. După ce cunoaștem totul, putem să-l așezăm unde vrem noi.
Deci uită-te în jur și vezi pe cine apreciezi mult de tot, pe cine idolatrizezi. Ai răbare cu el și vezi-l cum e. E om, nu e zeu, e un om care merge la budă, mănâncă, doarme, e irascibil, are coșuri, dinți strâmbi, e prea slab sau e plinuț, prea încăpățânat sau prea răsfățat, dar e!
Nu te mai raporta la alții, ci întoarce-te la tine! E cel mai dificil lucru pe care-l face un om, dar e și cel mai frumos… Nu te mai îndrăgosti de omul perfect, adevărul e mai dureros. Îndrăgostește-te de ăla care te enervează și care se trezește greu dimineața… ăla e cel real.
HugsLovePeace
>.<
4 Comments
sara
22 August, 2012 at 12:51 pmma regasesc mult in ce ai scris si incerc sa renunt la idoli caci am ambitie si ms pt sfaturi
R.
18 April, 2012 at 8:10 pmE greu…si e necesar in acelasi timp. La un moment dat devine vital (dar nu pentru toti oameni…)
Dar, pe de alta parte, e si asa frumos sa idolatrizezi pe cineva…E o stare aparte pe care o poti trai. :D
Evergreen
18 April, 2012 at 4:48 pm:) E greu să renunți la idoli, la a te raporta mereu la altcineva. E ca un viciu, trebe multă, tărie de caracter. Cius
dordzbor
18 April, 2012 at 7:55 amEu am renuntat de mult la idoli pentru ca mi se pare o pierdere de timp sa am mereu cel putin o persoana care e mai buna, mai frumoasa, mai desteapta, mai nu stiu cum. Mi se pare o cale sigura spre depresie si frustrari.
Prefer sa ma concentrez pe mine si cum pot eu (in propria mea viziune si in propriul meu univers)sa fiu mai buna, mai frumoasa, mai nu stiu cum.
Acum nah… am oameni pe care ii respect si pe care ii admir, dar nu ii ridic pe nici un piedestal. In cel mai bun caz incerc sa invat ceva din “acel ceva” pe care il are respectivul. E o dezvoltare personala continua.